De același autor
Iată-mă, de exemplu, într-o pseudo‑macedonskiană noapte de decemvrie, nu în așteptarea vreunui Arhanghel de aur, ci a teroriștilor.
Victor Bârsan Redactor-șef 1990-1992
Sunt, împreună cu mai mulți colegi, îmbrăcați în costume de gărzi patriotice, fiecare cu un kalașnikov cu muniție, în sala de seminar a Departamentului de Fizică Teoretică, la al doilea – și ultimul – etaj al unei clădiri de pe Platforma Măgurele. La un moment dat, auzim bătăi puternice în ușa de la parter, ferecată cu un lanț cu lacăt, și coborâm în grabă. Un maior de armată ne informează că în preajmă sunt teroriști, care s-ar putea să atace reactorul. Așa că, să fim vigilenți.
Facem cu schimbul de gardă pe acoperiș. Pustie și albă e-ntinsa câmpie.../Sub viscolu-albastru ea geme cumplit... De teroriști, însă, nici poveste. E o noapte cu lună, privesc spre demodatul și modestul nostru reactor, aflat la vreo doi kilometri, dar... În plus, realizez că, dacă aș distinge vreun om mergând prin zăpadă, mi-ar fi imposibil să spun dacă e bărbat sau femeie, cu atât mai puțin dacă e sau nu terorist. Dimineața, după ieșirea din gardă, ne întoarcem zgribuliți cu autobuzul institutului la București. Retrospectiv, mi se pare de necrezut cum noi, fizicieni educați, care trecuserăm în urmă cu trei-patru ani prin experiența Cernobîlului și cunoşteam foarte bine funcționarea unui reactor, nu am realizat că era absolut imposibil ca un grup de câțiva oameni, eventual dotați cu armament ușor, dar fără a fi specialiști în reactoristică, ar fi putut străpunge minicazemata, care proteja camera de reacție, trece peste sistemele de siguranță și produce scurgeri radioactive.
Iată, acum, și un decor mai atractiv: în penultima zi a anului, rătăcind într-un Intercontinental cvasi-pustiu, îl văd pe Mircea Dinescu, aflat acolo din același motiv ca mine; pornim împreună în căutarea camerei în care urma să se anunțe crearea Grupului pentru Dialog Social. Personalul hotelului, distant și acru în puținele ocazii în care mă aflasem acolo, afișează o amabilitate artificială; o tânără îi spune lui Mircea, fit and slim – încă nu se apucase de gătit –, că o persoană din Londra s-a interesat de el. Cum, și acolo se știe de mine? – murmură cu sfială poetul. Ajungem într-o sală cu scaune capitonate, un fel de mini-amfiteatru, unde văd câteva persoane de care astăzi nu-mi amintesc aproape nimic. Grupul însemna atunci, pentru mine, o listă de câteva zeci de nume, cam jumătate cu aura celebrității – culturale sau civice –, cam jumătate complet necunoscute mie, pe care figura – în urma unei invitații acceptate cu emoție – și numele meu.
Următoarea scenă – în vizită la Andrei Pleșu, unde am onoarea de a o cunoaște pe Doina Cornea, ființa fragilă care s-a luptat cu Securitatea. Soția mea adusese o căsuță de turtă dulce pentru copiii lui Mircea Dinescu. Emoție, speranță, incertitudine. Apare și Caramitru, foarte surescitat, povestind ultima discuție cu Iliescu. Afară se trage, Gabriel Liiceanu se oferă să ne ducă acasă cu mașina. Trecem printr-un filtru, suntem controlați și lăsați să mergem mai departe.
Victor Bârsan și Ioan Mănucu, omul care a oprit trenurile cu mineri
Câteva zile mai târziu, la Institut – de data asta, ziua și fără armament – sunt chemat la telefon. Vocea se recomandă: Rodica Palade. Îmi spune că Grupul va edita o revistă și că intenționează să publice scrisoarea de protest pe care o adresasem, cu vreo patru luni în urmă, directorului general al Institutului Central de Fizică. Sunt uimit că acel text, pregătit în secret, după orele de program, trezește un interes suficient de mare, încât să fie publicat. Într-adevăr, scrisoarea mea apare în primul număr al noii reviste, 22 - cifră care, evident, voia să omagieze căderea comunismului. Peste câteva zile, pagina din mijloc, cu textul meu, e afișată într-un loc vizibil, lângă sala de seminar, de colegul Călin Șabac. Devenisem persoană publică – ceea ce mă face să mă simt extrem de stânjenit.
Dar există și ceva fascinant, uimitor, neverosimil în această situație stânjenitoare. De exemplu, că pot intra în Casa Scânteii, acum Casa Presei Libere, la fel de ușor ca în Institut, ba chiar mai ușor, pentru că nu trebuie să arăt nicio legitimație. Aveam acolo o cameră și noi - adică 22-ul. Sunt emoționat la gândul că voi participa la tipărirea unui număr al 22-lui, în care urma să-mi apară un eseu, cu titlu juvenil, scris „înainte” - Vino cu noi, Harap Alb! (Cum va fi sunând acum? Nu l-am recitit.)
Emil Constantinescu, Corneliu Coposu și Ana Blandian
Am constatat că nu mai exista aproape nicio corespondență – cel puțin, nu una inteligibilă pentru mine – între plăcuțele de pe ușile birourilor și persoanele care se aflau, eventual, înăuntru. Casa Scânteii era – și, în parte, a rămas – o struțocămilă, în care arhitectura glacială a stalinismului victorios nu se lăsa îmblânzită de tentativele timide de cosmetizare. În ciuda diferenței frapante între stilul despuiat de ornamentică al coridoarelor sale și încărcătura bogată a Palatului de Iarnă – și a prăpastiei dintre motivația și mentalitatea taberelor care se contrapuneau, atunci și acum –, prezența noastră, a „anti-comuniștilor”, acolo, îmi aducea în minte pătrunderea cadeților în fosta reședință a țarilor, al cărui personal fugise înfricoșat.
Pe lângă stranii asocieri istorice, intrarea în Casa Scânteii a însemnat intrarea într-un mediu cu totul nou – uman, terminologic sau tehnic. Un limbaj cu sintagme inedite și stranii – cap limpede, bun de calandru... O interfață între textul conceput și cel tipărit, între spirit și materie. După citiri, corecturi, recitiri, după linotip, calandru și toate etapele tiparului înalt, care însumau vreo zece ore, intrăm în sala mașinilor, unde are loc tipărirea propriu-zisă. Priveliștea e grandioasă: într-o hală gigantică, mai multe mașini înșiruite, de dimensiunea unei camere obișnuite, oarecum asemănătoare unor combine, transformă un sul uriaș de hârtie, cu care sunt alimentate, într-o stivă de reviste împăturite. Altfel spus, așa cum gâtul combinei aruncă recolta culeasă într-o remorcă, gâtul mașinii de tipărit aruncă revistele pe o bandă rulantă. Pare un balaur care devorează hârtie și produce cultură. Aflu că mașinile sunt pradă de război sovietică, luată din Germania și dăruită României prin anii ‚50. Balaurul este oprit peste puțin timp, e doar tirajul de probă. Tipografii deschid revista; poate că unul dintre ei este cel care a făcut închisoare cu Băcanu, Creangă și Uncu? Controlează și ei, controlăm și noi, pagină cu pagină, dacă scrisul e uniform, dacă nu e înecat în cerneală – dacă e OK, cum am spune astăzi. Probele arată bine, prizonierii sunt puși din nou la muncă, mașina transformă hârtia în cultură. Pentru mine, imaginea a rămas până astăzi cel mai sugestiv răspuns la întrebarea: cum intră spiritul în lume? //
