Cum facem Unirea? O replică domnului Gheorghe Grigurcu

Reputatul critic literar Gheorghe Grigurcu îmi face onoarea să mă citeze într-un articol al domniei sale apărut în publicația on-line cotidianul.ro (31.12.2013), articol intitulat „Unirea cu Basarabia, la coș?” (http://www.cotidianul.ro/unirea-cu-basarabia-la-cos-229291/). Dl Grigurcu vizează în acest text atitudinea duplicitară a politicienilor basarabeni în chestiunea Unirii. E vorba de cei aflați la guvernare, întrucât „românofilia” comuniștilor, firește, nu trezește niciun fel de îndoieli. „Cum ar abandona, spune dl Grigurcu, oamenii politici de la Chişinău şansa lor de-a conduce un stat, aşa restrâns, aşa sărăcăcios cum este? De-a avea covorul roşu sub paşii lor oficiali, de-a apărea în faţa lumii egali cu cârmuitorii până şi ai statelor celor mai impozante? Să punem degetul pe rană: egoismul lor constituie piedica de căpetenie în calea unirii Basarabiei cu România.”

Împărtășesc în mare parte opinia lui Gheorghe Grigurcu, nu însă și vehemența sa la adresa politicienilor pro-europeni de la Chișinău, și am să fac mai jos nuanțările cuvenite. Mai grav este, ne dă de înțeles dl Grigurcu în același text, că tabăra antiunioniștilor basarabeni e completată și de o seamă de intelectuali care din motive meschine („funcţii, stipendii, mediatizare, distincţii”) refuză idealul Unirii. Unul dintre aceștia, am aflat cu surprindere, aș fi chiar eu. Drept dovadă, Gheorghe Grigurcu reproduce, cum spuneam, un citat dintr-un articol al meu, și o face deformându-l. Redau acest citat, întrerupt printr-o notă și printr-o remarcă a criticului de la Târgu Jiu:

„Abordarea naţionalistă poate să obtureze angajamentele sale (ale Moldovei - n.n.) ca stat de frontieră a Occidentului, cu o misiune civilizatoare la est de Prut, aşa cum şi-a asumat-o şi Polonia faţă de Ucraina”. Şi cu aceeaşi gravitate, d-sa găseşte nimerit a da şi consilii: „România trebuie să-şi lase de-o parte prejudecăţile. Să-şi lărgească baza de simpatie în Moldova, să nu se limiteze la «unioniştii» declaraţi, să discute cu toţi acei care privesc (sau ar putea privi) spre Occident şi atunci implicarea ei nu va mai trezi «fantome iredentiste»”.

Și acum reiau citatul original într-o formă mai largă, pentru a se vedea contextul din care a fost scos, și dau cu italice propozițiile omise de dl Grigurcu:

„A venit timpul ca România să se comporte nu doar ca o „mamă” in­ter­belică față de rătăcita ei „copilă” de peste Prut, ci să aibă atitudinea și clasa unei țări europene. Abordarea naționalistă poate să ob­tureze angajamentele sale ca stat de fron­tieră al Occidentului, cu o misiune ci­vilizatoare la est de Prut, așa cum și-a asu­mat-o și Polonia față de Ucraina. E trist să vezi prinzând cheag o competiție pol­i­ti­cianistă de tip dâmbovițean în Moldova, când situația de-acolo este încă atât de fragilă. România trebuie să-și lase de o par­te prejudecățile, să-și lărgească baza de simpatie în Moldova, să nu se limiteze la „unioniștii” declarați, să discute cu toți acei care privesc (sau ar putea privi) spre Oc­ci­dent și atunci implicarea ei nu va mai trezi „fantome iredentiste” în capul celor dro­gați cu propagandă sovietică la Chi­și­nău.”

Așa cum se vede din compararea celor două versiuni ale citatului extras din articolul meu, domnul Grigurcu comite – cu sau fără intenție - două falsuri: 1. pretinde în nota sa că „abordarea naționalistă” se referă la Moldova – deși eu vorbesc despre România în propoziția anterioară, despre România „ca stat de frontieră al Occidentului, cu o misiune ci­vilizatoare la est de Prut”; și 2. pune punct mai devreme în ultima frază, și anume după sintagma „fantome iredentiste”, atribuindu-mi astfel, prin omisiunea finală, o viziune impură, menită să-mi confecționeze un portret de „moldovenist” camuflat, care, iată, în sfârșit și-a dat arama pe față. Domnul Grigurcu nu menționează publicația care mi-a găzduit articolul – și anume Revista 22, ediția scrisă (se găsește și pe net: http://bit.ly/1grTPwh), tocmai spre a-și putea susține eșafodajul incriminatoriu. De aceea, tot Revistei 22, cu care colaborez de ani de zile, am decis să-i propun și această replică.

Ce ciudat și ce trist! Dl Gheorghe Grigurcu îmi cunoaște destul de bine activitatea de scriitor și publicist (am susținut mai de mult, alături de domnia sa și de alți importanți confrați din Țară, o „tabletă de scriitor” la România liberă). Îmi cunoaște și textele din revista Contrafort, revistă pe care o aprecia cândva și unde i-am publicat un interviu-fluviu (nr. 9-10/1998). Probabil din cauza „antiunionismului” meu și al colegilor mei de redacție, revistei Contrafort și altor 5 publicații de cultură din Moldova, în 2013, Institutul Cultural Român, sub mandatul lui Andrei Marga, i-a tăiat finanțarea (o decizie care, intuiesc, va apropia Unirea Basarabiei cu România!). Sesizând un „aer superior” în atitudinea mea, incluzându-mă în categoria intelectualilor basarabeni care îmbrățișează „opţiunea europeană fără unire, la nivel de stat, [pentru că] „dă bine” şi peste hotare”, dl Gheorghe Grigurcu se regăsește, în mod regretabil, alături de o seamă de literați din generația domniei sale de la Chișinău, cu care a polemizat vârtos într-o vreme, acuzându-i de „colaboraționism” cu „regimul Iliescu” și de afiliere la protipendada culturală subordonată acestuia. E vorba de așa-zișii scriitori-tribuni din Basarabia care, la rândul lor, au pretins în aceeași perioadă că revista Contrafort este „antiromânească” doar pentru că nu le cultiva geniul, nu le consacra „pagini aniversare”, ci promova spiritul critic și sincronizarea cu literatura română contemporană într-o provincie deznaționalizată, ruptă timp de 50 de ani de modernitatea culturii române și europene! O revistă „antiromânească”, pentru că a publicat, prin colaborări directe, prin interviuri și prin comentarii la opera lor, mari intelectuali români, de la Monica Lovinescu, Eugeniu Coșeriu, Alexandru Paleologu, Octavian Paler, Adrian Marino, Neagu Djuvara, Dorin Tudoran, Ana Blandiana, Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu, Nicolae Manolescu, Al. George, Sorin Alexandrescu, Horia-Roman Patapievici, Mariana Codruț, Alexandru-Florin Platon, Mircea Cărtărescu, Gheorghe Crăciun, Ion Bogdan Lefter, Alexandru Mușina etc.,  până la ultimele promoții literare, care fac cinste scrisului românesc de o parte și alta a Prutului…

Problema Unirii are nevoie de o dezbatere serioasă și responsabilă. Este profund greșit și păgubos, după părerea mea, ca integrarea europeană a Republicii Moldova să fie văzută ca o alegere împotriva Unirii (chiar dacă nu toți la Chișinău o consideră echivalentă acesteia din urmă). Cine interpretează opțiunea europeană a Moldovei drept un act separatist în raport cu România ar trebui invitat să descrie propriul plan de înfăptuire a idealului național. Să coboare de la slogan la faptă. Spre deosebire de dl Grigurcu, eu cred că episodul „Vilnius” reprezintă o etapă necesară (evident, nu și suficientă) spre Unire, iar conexiunile economice și energetice dintre cele două „state românești” (formulă îmbrățișată de președintele Nicolae Timofti, pe care dl Grigurcu îl persiflează în mod gratuit), conexiuni finanțate și sprijinite politic de Uniunea Europeană, sunt o „pavare” a drumului către viitoarea, posibila Unire. În aceiași termeni sunt dispus să calific și decizia recentă a Curții Constituționale de la Chișinău prin care limba română a fost legiferată ca limbă oficială în Republica Moldova – detaliu care îi scapă, din păcate, dlui Grigurcu în articolul său găzduit de cotidianul.ro.

Rezumând, aș spune că există, pe de o parte, un discurs politic despre Unire, pe care îl abordează, circumstanțial, pe tonalități și cu accente variabile, guvernanții de la București și Chișinău – e scris în „ADN”-ul lor de oameni politici să fie sensibili la conjuncturi și la… voturi (da, horribile dictu!, la voturi). Și este de înțeles. În Republica Moldova vom avea alegeri parlamentare în noiembrie 2014, al căror rezultat (o posibilă victorie a comuniștilor) ar putea să dea peste cap opțiunea pro-europeană și implicit obiectivul Unirii, în cazul în care nu se parcurg rapid o serie de reforme interne și nu se adoptă în timp util câteva importante decizii la nivel comunitar: semnarea și ratificarea Acordului de Asociere Republica Moldova - Uniunea Europeană (în noiembrie trecut doar s-a parafat, dle Grigurcu!) și, respectiv, eliminarea vizelor de călătorie pentru moldoveni, fapt ce ar rezolva o mare problemă socială care deprimă numeroase familii dezmembrate de migrația ilegală.

Și există, pe de altă parte, sau, în orice caz, ar trebui să existe un discurs al intelectualilor, o dezbatere la nivelul societății civile din România și Basarabia. Aceste discuții, lipsite de complexe și ipocrizii electorale, ar trebui să identifice și soluțiile ce ar apropia idealul național, ar face tangibil „cel de-al treilea proiect de țară”, proclamat de Traian Băsescu. Or, aici ar fi ceva de lucru: perspectivele asupra Unirii diferă adesea la București și la Chișinău, pentru că românii din cele două state trăiesc, din păcate, realități diferite.

Sunt gata să particip la această dezbatere, domnule Grigurcu, o dezbatere în care de fapt sunt angajat de două decenii, dar să o purtăm fără manipulări și procese de intenție. În mod onest. Ca de la basarabean la basarabean.