De același autor
Debarcarea regimului Plahotniuc s-a făcut cum puțină lume s-a așteptat. Cineva, la un moment dat, a schimbat filmul, a deschis un alt fișier în mapa „Republica Moldova“. S-a spus că a fost rolul decisiv al ambasadorului american Dereck J. Hogan, cel care avusese vineri, 14 iunie, o întâlnire de 15 minute la sediul Partidului Democrat pentru a transmite un mesaj categoric: „Game is over!“. Alții au vorbit despre intervenția benefică a consilierului prezidențial Bogdan Aurescu, sosit la Chișinău în aceeași zi, după ce Bruxellesul și un șir de state importante din Uniunea Europeană își exprimaseră fără echivoc susținerea pentru noul guvern moldovean, condus de Maia Sandu. Schimbarea a avut nevoie de acceptul Rusiei, în caz contrar socialiștii lui Dodon nu ar fi bătut palma cu Blocul ACUM pe pachetul de legi privind dezoligarhizarea, menit să scoată Republica Moldova din captivitatea unui personaj devenit odios pentru toată lumea, în Est și în Vest.
Până la amiaza zilei de 14 iunie, niciun semn, nicio defecțiune majoră din interiorul regimului nu anunța răsturnarea. Existau temeri că Plahotniuc nu va ceda ușor, dovadă blocajul instituit de Curtea Constituțională, care prin deciziile sale din 7-9 iunie, privind dizolvarea Parlamentului și fixarea alegerilor anticipate, pentru 6 septembrie, ne-a adus în pragul unui război civil. Cordoanele de poliție și corturile așa-zișilor protestatari, oameni zăpăciți, manipulați, plătiți cu 500 de lei pe zi (cam 100 de Ron), pentru a nu permite accesul noii puteri în instituțiile guvernamentale, voiau să ne încredințeze că Plahotniuc are chef de harț. Cu două zile mai devreme, Andrei Năstase, noul ministru de Interne și vicepremier în Guvernul Sandu, fusese bruscat de șeful IGP Pânzari, devotat lui Plahotniuc, care conducea o formațiune de carabinieri masată la intrarea în sediul din Sarmizegetusa 13, unde erau sechestrați câțiva angajați ai Inspectoratului Național de Investigații (direcție în cadrul MAI), care în ajun își declaraseră adeziunea la noua putere. Birourile le fuseseră sigilate și unii dintre ei încercaseră să scape sărind pe fereastră. Cât putea să țină „structura de rezistență“ a regimului Plahotniuc?
Construită pe principiul loialității absolute față de șef, clădită pe frică, corupție și șantaj, mulți moldoveni au avut convingerea că nu vor scăpa de fosta guvernare prin mijloace legale (chit că și Constituția devenise un fel de parabolă artistică la cheremul unor „interpreți“ cu multă imaginație lirică și cu prea puțin respect pentru etica profesiunii de magistrat). Plahotniuc ridicase o adevărată citadelă a Răului, pe care o putea demola doar o echipă de sacrificiu. Așa au apărut Platforma DA și PAS, partide născute în urma protestelor antioligarhice care au izbucnit în Republica Moldova în 2015, după ce s-a aflat despre frauda bancară. Sunt oameni din societatea civilă și ONG-uri, din țară și din diaspora, care și-au asumat o misiune grea – eliberarea statului din captivitate –, după ce regimul Plahotniuc, dar și abuzurile, scandalurile din sânul guvernărilor anterioare compromiseră ideea de Europa și democrație.
Decizia acestor partide, reunite în Blocul ACUM, de a se alia provizoriu cu un adversar „istoric“, socialiștii lui Dodon, a fost singura soluție de a scăpa de Plahotniuc pe cale legală, parlamentară, prin trimiterea PD-ului în opoziție și demantelarea piramidei oligarhice. Confluența de interese Est-Vest împotriva lui Plahotniuc, dar mai ales stările de spirit din Moldova, exasperarea majorității cetățenilor care au votat altceva decât Partidul Democrat și Plahotniuc la alegerile din 24 februarie au decis deznodământul, dincolo de intervențiile emisarilor străini: americani, români, europeni și... ruși.
Unii observatori mai cinici de la Chișinău au numit aranjamentul dintre Blocul ACUM și socialiștii lui Dodon „Alianța Kozak“. Sunt, de regulă, trolii și propagandiștii aflați în solda fostului regim, care a căutat până în ultimul moment să-și vândă în Occident imaginea de „anti-rus“. Nimeni nu mai credea aceste basme, iar înregistrările video, ieșite la suprafață după 8 iunie, dar și alte mărturii au dezvăluit faptul că Plahotniuc a negociat cu rușii rămânerea sa la putere contra federalizării Republicii Moldova și a unei „neutralități“ anti-NATO. Ar fi negociat orice ca să-și salveze pielea. Dacă rușii, cărora federalizarea Basarabiei le este atât de dragă, au dat în vileag oferta lui Plahotniuc, înseamnă că soarta liderului PD din punctul lor de vedere era pecetluită.
Noua putere de la Chișinău va avea de dus o luptă crâncenă cu sabotajul, cu rezistența la schimbare din partea sistemului corupt, care nu a dispărut, va încerca să se readapteze, după ce vechiul stăpân a fost înlăturat. Pe de altă parte, toată lumea înțelege că Rusia nu a pus umărul la eliminarea lui Plahotniuc pentru a sprijini dezvoltarea democratică a Republicii Moldova, ci pentru a-și întări niște poziții. Să fie oare din acest motiv nevoia de a scăpa de Plahotniuc mai puțin legitimă? Să fie sărăcia, disperarea, exodul moldovenilor – cel mai accentuat din Europa – doar retorică electorală, proiecții fantasmagorice în capul adversarilor politici ai oligarhului? Evident că nu. Pur și simplu, Basarabia intră într-o nouă perioadă a zbuciumatei sale istorii postsovietice, în care va încerca – a obținut o șansă! – să-și întoarcă destinul pe o cale mai bună. Terenul a fost curățat. Alți competitori vor intra în arenă.
