Critica raţiunii impure a Ministerului Sănătăţii

Startul fals al dezbaterii care opune spi­talele private versus spitale de stat a fost declanşat chiar de către declaraţia-pistol a ministrului Eugen Nicolăescu. Acesta a împuşcat iniţial întreaga finanţare a spitalelor pri­vate: „toţi banii publici vor merge spre spitalele de stat“. Ulterior şi-a retras glonţul deja lansat pe ţea­vă. Deşi împotriva legilor fi­rii, practica e obişnuită în politica românească.

În realitate, spitalele pri­va­te vor avea în continuare ac­ces la banii Fondului Na­ţional Unic de Asigurări de Sănătate prin serviciile prestate în ambulatoriu, în la­bo­ratoarele de analize medicale sau în cazul intervenţiilor chirurgicale care nu pot fi practicate într-un spital de stat.

Aflăm asta din nota prin care, miercuri, Ministerul Sănătăţii şi-a explicat decizia de a redirecţiona aproximativ 40 de mi­li­oane de euro dinspre spitalele private în­spre cele de stat. Cifra nu este de în­cre­dere pentru că lipsesc statisticile directe care să demonstreze exact câţi bani sunt decontaţi spitalelor private: unii oficiali guvernamentali au declarat iniţial că e vorba de 10% dintre cele 7,4 miliarde de lei alocate cheltuielilor spitaliceşti, apoi au revenit, afirmând că e vorba de 3%, în timp ce manageri ai unor mari spitale pri­vate avansează suma de 20 de milioane de euro anual. Oricum ar fi, nu e vorba de o sumă decisivă.

Şi atunci, de ce a aruncat în joc Ministerul Sănătăţii o temă atât de controversată? Eli­minarea privaţilor de la finanţarea anu­mitor servicii medicale din fondurile asi­gurărilor medicale de bază este o pregătire a terenului pentru ceea ce va fi cea mai încinsă dezbatere a deceniului în sănătatea românească. În această primăvară vor fi publicate serviciile medicale cuprinse în noul pachet de asigurări de bază, unul li­mitat, pentru a permite introducerea unei asigurări medicale complementare pri­va­te.

Nota publicată miercuri este un document foarte important, pen­tru că descrie rezumativ noua viziune de stânga pre­dominantă la Ministerul Să­nă­tăţii, în funcţie de care va fi reorganizat sis­temul medical românesc. Apreciabil prin consistenţă şi seriozitate, documentul este însă discutabil.

Extrapolând decizia Curţii Constituţionale asupra serviciilor de urgenţă, Ministerul Sănătăţii nu se consideră obligat să sus­ţină spitalele private din banii Fondului de Asigurări de Sănătate.

Dar criticile nu au fost declanşate de dua­litatea spitale private / spitale de stat, ci de încălcarea dreptului pacientului de a be­neficia de propria-i asigurare de să­nătate în orice spital liber ales chiar de către el. În acest sens, decizia actuală a Ministerului Sănătăţii ar putea intra în coliziune cu spiritul Directivei Europene 24 (obligatorie în România din toamna acestui an) care va permite pacienţilor ro­mâni să se trateze în orice spital din Uni­unea Europeană, privat sau de stat, obli­gând în acelaşi timp statul român să de­conteze valoarea asigurării sociale de să­nătate acelui spital.

Ministerul Sănătăţii are însă la dispoziţie o armă foarte eficientă pentru a con­tra­cara posibilul obstacol ridicat de această Directivă, ale cărei norme de im­ple­men­tare urmează să fie elaborate chiar de că­tre minister. Rambursarea costurilor me­dicale acordate pacienţilor, prevede Di­rec­tiva, este limitată de către legislaţia sta­tului din care provine pa­cientul.

Este un eveniment faptul că Ministerul Sănătăţii con­firmă printr-un document oficial existenţa corupţiei la nivel înalt şi o legătură cu caracter penal între con­ducerile anumitor spitale private şi oficiali înalţi din sistemul public de sănătate. Un lucru bine cunoscut, despre care s-a mai scris şi vorbit în me­dia. Întrebarea este de ce Ministerul Să­nătăţii nu nominalizează clar spitalele pri­vate prinse într-un astfel de lanţ al co­rupţiei pe banii noştri, ai asiguraţilor? Să fie prea periculoasă din punct de vedere politic această identificare? Căci, în lipsa ei, toate celelalte spitale private care func­ţionează onest sunt nedreptăţite prin arun­carea unei suspiciuni grave asupra ma­na­gerilor lor.

În plus, cazurile de trafic de influenţă se rezolvă prin controlul sistemului, nu prin ştirbirea libertăţii pacientului de a-şi fo­losi asigurarea medicală în spitalul în care doreşte să o facă.

Că pacienţii aleg să se trateze în spitale private, plătind în schimb un tarif su­plimentar, nu este un argument în această discuţie. Este dreptul oricui să plătească în plus pentru a primi servicii de o calitate superioară.

După cum s-a mai spus şi scris, de multe ori suma de bani albi taxabili suportată de pacient la privat este apropiată, dacă nu similară, de plăţile informale din spitalele de stat. Această problemă nu se poate re­zolva fără o creştere onorabilă a salariilor medicilor din sistemul de stat, tăiate cu 25% prin măsura Guvernului Boc.

Limitarea drastică a accesibilităţii pa­cien­ţilor la servicii medicale de calitate, atât de vehement invocată de Ministerul Să­nătăţii, este prezentă de altfel şi în spi­talele de stat, unde cei avuţi / celebri / în­rudiţi, capabili să recompenseze financiar personalul medical, au parte de un tra­tament mai bun.

Alt eveniment remarcabil este recunoaşterea de către statul ro­mân, printr-un document ofi­cial, a conflictului de in­te­rese în care se află medicii care lucrează simultan la stat şi la privat.

Trebuie să repet că media au mai scris şi vorbit despre asta în repetate rânduri, iar soluţia limitării practicii medicale şi la stat, şi la privat pentru o anumită parte a medicilor (modelul francez este de urmat) ar fi sănătoasă. Dar doar în condiţiile creş­terii corespunzătoare a salariilor medicilor (modificarea legii salarizării unice, în sen­sul exceptării medicilor, este o variantă de luat în calcul). Dacă existenţa plăţilor informale este vitală pentru supravieţuirea sistemului medical românesc în forma sa actuală, asta nu înseamnă că practicarea lor este justă.

Din păcate, documentul Ministerului Să­nătăţii doar admite existenţa acestui con­flict de interese, fără avansarea unei so­luţii punctuale. Raed Arafat a subliniat im­portanţa admiterii oficiale a acestui con­flict de interese, dar a declarat că nu exis­tă nicio intenţie de a-l interzice.

Tăierea finanţării din fondurile asi­gu­ră­rilor medicale obligatorii pentru clinicile medicilor aflaţi în acest conflict rezolvă problema doar pe spinarea pacienţilor din clasa mijlocie, cărora li se interzice să-şi aleagă spitalul în care se vor trata.

Documentul ministerului alocă un spaţiu larg chestiunii concurenţei libere între spi­talele private şi cele de stat. Dar reacţiile numeroase (manifestate în special pe Face­book) nu au criticat acest aspect întrucât el nu-l interesează pe pacient.

Critica esenţială adusă acestei decizii a Ministerului Sănătăţii poate fi rezumată astfel: de ce autorităţile îngrădesc dreptul pacienţilor plătitori de asigurare medicală de a se trata în ce spital doresc?

Doar în condiţiile existenţei unei asigurări complementare deductibile, o astfel de mă­sură ar fi echitabilă pentru întreaga po­pu­laţie a României, nu doar pentru seg­mentul de votanţi tradiţionali ai PSD.

Eugen Nicolăescu, ministrul Sănătăţii, a făcut referire în mai multe rânduri la po­sibilitatea încheierii unei asigurări private medicale. Dar din lege lipseşte o re­gle­men­tare clară a asigurărilor medicale private.

În condiţiile noii măsuri, singura opţiune viabilă care oferă protecţie pacientului şi dreptul de a se trata într-un spital cu toa­lete curate şi medici politicoşi vor rămâne abonamentele medicale oferite angajaţilor companiilor multinaţionale. Spitalele pri­vate se vor enclaviza, devenind spitalele unui grup populaţional definit de către po­tenţa financiară a angajatorului (multi­na­ţionala). Unde este aici echitatea promisă de Guvernul Ponta?

Din păcate, documentul Mi­nis­terului Sănătăţii devine sen­ti­mental şi evident injust pe fi­nal. Statul nu este considerat a fi un protector al drepturilor tuturor cetăţenilor săi, ci doar al unei anu­mite părţi a populaţiei, acei „80% dintre cetăţeni cu venituri mici, care nu le per­mit să apeleze la servicii medicale private“. Fractura logică care apare aici este agravată de întrebarea Ministerului Sănătăţii: „Pentru cine trebuie să fi­nan­ţăm servicii medicale de calitate: pentru cei 20% care pot apela la asistenţa me­dicală spitalicească cu plată sau pentru cei care trebuie susţinuţi financiar, pen­tru că fără acest ajutor sunt condamnaţi la moarte?“.

Răspunsul firesc ar fi: pentru toţi aceşti cetăţeni.

Deşi invocă frecvent principiul egalităţii şi solidarităţii, documentul împarte po­pu­laţia României în două categorii: cea care are posibilitatea să-şi finanţeze singură tra­tament de calitate şi cea care nu are aceas­tă posibilitate.

Deşi ambele categorii plătesc (unii mult mai mult decât alţii) asigurări medicale de sănătate, statul român alege să ne­drep­tăţească 20% din populaţia României, în numele solidarităţii.

Exemplul final al Statelor Unite, folosit pentru a susţine că „ţările cu sisteme pu­blice de sănătate sunt şi cele care asi­gură o foarte bună sănătate a po­pu­la­ţiei“, vede doar jumătatea plină a pa­ha­rului. În rândul ţărilor dezvoltate, primele trei locuri la ratele mortalităţii sunt de­ţi­nute de Danemarca, Statele Unite şi Marea Bri­tanie. Aşadar, două ţări cu sistem me­dical predominant public şi una cu sistem me­dical predominant privat.

Capcana în care de această dată cade Mi­nisterul Sănătăţii este ideologizarea ex­cesivă a politicilor medicale, într-o ţară cu un sistem medical haotic, precum cel românesc. Nu s-a inventat încă în lume un sistem medical public sau privat ideal. Fiecare ţară trebuie să extragă din fiecare model ideologic ingredientele cele mai po­trivite pentru contextul ei economic şi social într-un moment dat. Ignorăm prea adesea constatarea lui Ortega y Gasset, ni­ciunde mai adevărată ca în domeniul să­nătăţii, care spunea că „şi dreapta, şi stânga sunt două forme de hemipareză morală“.

Niciunul dintre noi nu va întreba, atunci când vom ajunge din nefericire într-un spital, dacă doctorul care ne tratează este unul de stânga sau de dreapta. //