Efectele crizei politice: din Piaţa Matache până în Centrul Vechi

Solidariştii au descoperit în ultimele săptămâni că toţi politicienii sunt nişte „bagabonţi“, iar reformiştii au început să realizeze cât de prost informaţi sunt. Două mituri importante pentru ambele grupări încep încet-încet să se fisureze, lăsând loc realităţii că asemănările sunt de fapt mai importante şi mai grave decât deosebirile.

S-a scris mult despre efectele crizei po­li­ti­ce asupra economiei României sau asupra viitorului partidelor. Dar cum am fost schim­baţi noi, oamenii obişnuiţi, de ul­ti­mele evenimente? Ce crede acel popor în numele că­ru­ia toţi politicienii susţin că acţionează? Într-una dintre puţinele analize care ating subiectul, sociologul Barbu Mateescu descrie adânca fa­lie care „separă milioane de români de alte milioane de români“. Pornind de la o remarcă a lui Traian Bă­ses­cu, Mateescu împarte so­cietatea în două mari grupări: reformiştii (intelectualii şi patronii pro-europeni şi ca­pitalişti) şi solidariştii (bugetarii, pen­si­o­narii şi toţi cei dependenţi de stat). Asu­pra acestor două categorii, criza politică din ultimele două luni a avut un efect cu po­ten­ţial revelator. Cele două grupări des­co­peră că au în comun două trăsături esen­ţiale, de care abia acum devin conştiente.

Într-unul din satele din sudul României unde participarea la referendum a depăşit 100%, un bătrân şef de CAP, om cu gre­u­tate printre săteni, îşi descrie situaţia ast­fel: „Suntem păliţi pe toate părţile. Ne-a lo­vit seceta şi acuma şi ăştia. Sunt toţi nişte bagabonţi pe care-i alegem cu ochii închişi, că aşa a fost dintotdeauna. Păcat de ea ţară bogată, cu oameni viteji, dar condusă de hoţi încă de la 1916“. O tanti Anică mi-a strigat supărată de peste gard: „Ne-a minţit că ne măreşte pensia. 87% spune du-te Băsescule şi el nu pleacă. Şi ălălaltu’, de-i acum în locul lui, a zis că-şi pun toţi demisiile şi alege poporul. Da’ nu vezi că nici el nu mai pleacă?“. Şi tan­ti face semn cu mâna a lehamite: „Da’ pen­tru mine, nu-mi ia sa­pa din mână oricare ar fi“.

În piaţă la Matache, o brân­zăreasă îşi striga furioasă scârba, sub privirile apro­batoare ale celorlalte pre­cupeţe: „Au înnebunit ăş­tia. Motorina se scum­peş­te, că-i la euro. Ne e scâr­bă de toţi. Că şi care vine, şi care pleacă, şi care ră­mâne tot dracu’ ăla e. De ce să mă mai duc la votare? Eu spun exact ce gândesc. Poate gândesc greşit, dar mi-e scârbă. Se bat toţi pe ciolan. A zis bine nebunul ăla de Diaconescu: plea­că un berbec şi vin două gâşte“.

Celebra comparaţie a fost de fapt for­mu­lată de Andrei Pleşu, dar în Piaţa Matache ea îi este atribuită lui Dan Diaconescu, cel care reprezintă acolo autoritatea in­for­ma­tă. Semn că, dincolo de personajul care a emis-o, comparaţia este percepută ca fi­ind fidelă realităţii în straturi sociale foar­te diferite.

Iată cum „solidariştii“ devin din ce în ce mai scârbiţi de lumea politică, în an­sam­blul ei. Căutarea unui lider providenţial, „tătucul“ care să ofere asistenţa minimă necesară, este un reflex al lor. Dar, astăzi, „solidariştii“ par a nu mai crede că un ast­fel de „tătuc“ există sau că el ar putea ajun­ge în fotoliul de la Cotroceni.

În fiecare seară, un Charlie Chaplin stă în faţa clădirii BNR de pe Lipscani, unde face trucuri cu cărţi şi se strâmbă la trecători. Dintre ei, o brunetă cu păr încâlcit care pur­ta în braţe o pancartă l-a făcut pe Char­lot să se oprească. A privit-o câteva se­cunde... până s-a prins de poantă. Atunci a zâmbit trist şi a întrebat-o: „Ai fost la re­ferendum?“ „Da“, i-a spus bruneta, „şi am scris pe buletin ca pe pancartă: NEAM SĂTURAT DE VOI. După aia i-am fă­cut o poză cu mobilul. Tu?“. „Eu nu. Pen­tru ci­ne? Pentru ce?“, a întrebat Charlot.

Cosmina, bruneta cu pancarta, se plimbă de câteva săptămâni printre tinerii din Centrul Vechi bucureştean, acolo unde stu­denţii se amestecă cu artiştii şi cor­po­ra­tiştii. Că „reformiştii“ erau scârbiţi de po­litică încă înaintea izbucnirii scandalului referendumului o ştim cu toţii. De aici şi succesul pancartei „Neam săturat“, cu care tinerii îşi fac fotografii pe care ul­te­rior le postează pe Facebook.

Dar surprinzător este cât de prost in­formaţi sunt „reformiştii“ în privinţa tre­burilor cetăţii. Cosmina, de pildă, nu poa­te menţiona o măsură adoptată de po­li­ticienii români care să-i fi afectat direct viaţa şi nici nu ştie numele par­la­men­tarului pe care l-a ales în 2009: „Nimeni nu ştie. Întreabă pe stradă să vezi câţi îl ştiu“.

Scandalul politic din ultimele săptămâni nu a crescut apetenţa pentru informaţie a „reformiştilor“ şi nici nu a facilitat ob­ţi­nerea ei, mai ales că majoritatea mediatică a intrat într-un deşănţat joc pro­pa­gan­dis­tic. Dintr-un grup de 30 de tineri ab­sol­venţi, pe care i-am întâlnit zilele trecute la o şcoală de vară, niciunul nu ştia de pil­dă cât de politizată este componenţa Curţii Constituţionale (printre ai cărei membri se numără foşti parlamentari USL sau PDL). Vorbele unuia dintre aceşti tineri (toţi vor să plece din România, cu o singură excepţie, şi doar trei dintre ei s-ar vedea politicieni în viitor) m-au im­pre­sionat prin sinceritate: „Mi-e ruşine că nu sunt informat şi că nu am reuşit să fiu suficient de informat ca să înţeleg tot ce se întâmplă. Dar pentru că muncim la carierele noastre nu avem prea mult timp şi e şi foarte dificil să găsim un sin­gur loc de unde ne luăm informaţia co­rectă“.

Unul dintre cele mai longevive mituri în grupul „reformiştilor“ este că aceştia sunt foarte bine informaţi şi conectaţi la mo­dernitate. Atmosfera din ultimele două luni a scos însă la iveală o vulnerabilitate majoră. „Reformiştii“ s-au trezit în faţa unei situaţii atipice pentru ei: obţinerea informaţiilor corecte necesită efort şi im­plicare activă. Şi mulţi dintre ei nu sunt dispuşi să sacrifice timp pentru a deveni mai informaţi.

Criza politică din ultimele luni este cea ca­re a developat aceste năravuri ale so­cie­tăţii româneşti, în ansamblul ei. So­li­da­riştii au descoperit în ultimele săp­tă­mâni că toţi politicienii sunt nişte „ba­ga­bonţi“, iar reformiştii au început să re­alizeze cât de prost informaţi sunt. Două mituri im­portante pentru ambele grupări încep în­cet-încet să se fisureze, lăsând loc re­a­li­tăţii că asemănările sunt de fapt mai im­portante şi mai grave decât deosebirile. //