De același autor
“Am incercat sa distrugem Biserica in numele unei religii autentice si al unui Isus autentic, fiind doar vag constienti ca religia noastra era falsa si Isusul nostru era un impostor” - Aleksandr Iakovlev
In luna noiembrie 2005, nostalgicii stalinismului au repurtat o semnificativa victorie (simbolica, dar nu numai): bustul lui Felix Edmundovici Dzerjinski, ascetul bolsevic de origine aristocratica poloneza, sinistrul fondator al Cekai, a fost reinstalat intr-o piata centrala din Moscova. Cand scriu aceste randuri, se pregatesc noi legi care sa interzica subventionarea din strainatate a unor organizatii si grupuri din societatea civila. Slabite si descumpanite, fortele liberale se afla intr-o perioada de defensiva, iar pluralismul se intalneste cu adversari decisi sa reinstituie mecanismele dictatoriale, chiar daca mai putin agresive decat pe vremea vechiului regim prabusit in 1991.
Momente incerte in era pre-Gorbaciov
La douazeci de ani de la inceputul epocii Gorbaciov (acesta a fost ales secretar general al CC al PCUS in martie 1985, dupa decesul senilului Konstantin Cernenko), este bine sa ne reamintim cat de incerte erau acele momente. Nimeni nu stia in ce directie se vor indrepta optiunile noului lider de la Kremlin, succesorul intepenitilor birocrati gen Brejnev, Andropov sau Cernenko. In legatura cu Andropov, candva protejatul pontifului ideologic stalinist Mihail Suslov, ambasador la Budapesta in momentul zdrobirii Revolutiei Maghiare in 1956, sef al politiei secrete vreme de un deceniu si jumatate, un recent volum de documente ale KGB-ului din perioada persecutiei lui Andrei Saharov (Joshua Rubenstein si Alexander Gribanov, editors, The KGB File of Andrei Sakharov, Yale University Press, 2005) ni-l arata ca pe un obsedat al comploturilor urzite de imaginare oficine dusmanoase si ca un adversar ireconciliabil al gandirii libere. Voi reveni la aceasta culegere de documente revelatoare pentru fixatia liderilor comunisti pe subiectul disidentei. Sa spun doar ca ele demoleaza mitul unui Andropov deschis spre dialog si relativ sofisticat: tonul memorandumurilor sale catre Biroul Politic pe teme legate de Saharov, de sotia acestuia, Elena Bonner, si de miscarea pentru drepturile omului in genere este inchizitorial, sententios, agresiv, de un dogmatism atroce. Era un spirit inghetat, ostil oricarui nonconformism. Daca ramanea in viata si la putere, nu ar fi tolerat un nou dezghet antistalinist. Pentru el, disidenta insemna dezmat mic-burghez. Credea cu zel in cliseele unei ideologii sumbre si descarnate.
Existau insa si unii membri ai aparatului care intelesesera ca vechiul sistem avea nevoie de o regandire totala, deci de o restructurare. Suporteri ai destalinizarii hruscioviste ori admiratori in secret ai “Primaverii de la Praga”, ei asteptau un ceas istoric in care sa incerce reforme economice si politice. Nu sustineau miscarea pentru drepturile omului, pentru ca nu aveau curajul sa incalce in vreun fel disciplina de partid si pentru ca disidenta le aparea drept o intreprindere donquijotesca. Nu o dispretuiau, precum Andropov, insa se temeau sa-i impartaseasca optiunile. Educati in spirit bolsevic, nu stiau de fapt ce inseamna pluralismul politic si cultural. Despartirea lor de leninism si apoi de marxism tine de o fenomenologie a desteptarii ce merita cunoscuta si analizata cu seriozitate. Am analizat aceste teme in cartea mea Mizeria utopiei. Criza ideologiei marxiste in Europa de Est, precum si in numeroase studii legate de Gorbaciov, gorbaciovism si eforturile reformarii comunismului. Amintesc aici studiul meu The Neo-Leninist Temptation: Gorbachevism and the Party Intelligentsia (Tentatia neoleninista: gorbaciovismul si intelighentia de partid), aparut la editura M.E. Sharpe, in 1991, in volumul Perestroika at the Crossroads (Perestroika la rascruce), editat de profesorii Alfred Rieber si Alvin Rubinstein. Rolul intelectualilor reformisti in anturajul lui Gorbaciov a fost reliefat in importante lucrari semnate de Robert English si Archie Brown, acesta din urma fiind autorul unei excelente analize a carierei politice a ultimului lider al PCUS.
Ruptura definitiva cu mirajul ideologic marxizant
M-am gandit la toate aceste lucruri afland despre incetarea din viata, in luna octombrie, la varsta de 81 de ani, a lui Aleksandr Iakovlev, principalul arhitect al strategiilor gorbacioviste cunoscute sub numele de perestroika si glasnost. In ultimul deceniu si mai bine, Iakovlev a indeplinit importanta functie de presedinte al Comisiei prezidentiale pentru reabilitarea victimelor represiunii politice. Am citit cele mai multe dintre lucrarile sale din anii liberalizarii sistemului sovietic si din perioada ce a urmat. Am scris despre cartile sale articole analitice, uneori destul de critice. Deplangeam, intr-un eseu aparut in revista ORBIS din Philadelphia, mai ales in legatura cu cartea sa Destinul marxismului in Rusia, absenta unei viziuni riguroase asupra consecintelor radicalismului utopic pe plan global. Nu am negat insa faptul ca, spre deosebire de atatia birocrati, Iakovlev s-a despartit cu sinceritate de un sistem in care a crezut candva orbeste. Ultima sa carte, despre care am scris in Times Literary Supplement, a aparut in 2003 si se intituleaza Un secol de violenta in Rusia sovietica (textul meu a aparut in traducere in 22). In paginile ei, Iakovlev a operat ruptura definitiva cu mirajul ideologic marxizant, a rostit cu tarie condamnarea bolsevismului ca frate geaman al fascismului. A pronuntat un rechizitoriu inclement al mostenirilor tiraniei bolsevice, deopotriva in incarnarea leninista si in aceea stalinista. Pentru Iakovlev, originea dezastrului totalitar comunist trebuie cautata in postulatele utopice ale Manifestului Partidului Comunist, deci in chiar inima proiectului originar. Celebrarea violentei de catre neoiacobinii leninisti echivala pentru Iakovlev cu tradarea traditiei iluministe. A vorbit despre aceste lucruri la o conferinta tinuta in vara anului 1989, cu prilejul aniversarii bicentenarului Revolutiei Franceze. Le-a reluat mereu, tot mai insistent. A scris pe larg despre crimele leninismului in prefata editiei ruse a Cartii negre a comunismului. Si-a asumat, deschis si fara ocolisuri, propria responsabilitate pentru rolul sau in aparatul ideolgic. A marturisit ca s-a lasat inselat si ca i-a inselat la randul sau pe altii. In acest sens, mi se pare ca biografia sa este diferita de cea a altor ideologi comunisti din statele “socialismului real”. Daca citim, de pilda, primul volum din memoriile lui Dumitru Popescu (promit sa revin), aparut in 2005 la Editura Curtea Veche, aflam o multime de detalii interesante despre anii ‘50, nu insa si o recunoastere si asumare a propriului rol in constructia si perpetuarea unor odioase minciuni, a acelor forme perverse de imbecilizare si infantilizare menite sa genereze “omul nou”, fiinta maleabila capabila de orice sacrificiu, de orice injosire pentru atingerea scopurilor dictate de un grup restrans de potentati cu pretentii de infailibilitate. Poate vom afla aceasta marturisire in volumele ulterioare. Pana in prezent insa, cu exceptia lui Cornel Burtica, fostii ideologi comunisti romani nu au rostit cuvintele atat de necesare: mea culpa. Evident, in faza finala, a decrepitudinii sistemului, cinismul luase locul fanatismului initial. Sistemul isi continua insa opera mortificanta, mergand inainte (ori batand pasul pe loc) in consonanta cu aceleasi precepte de o absurditate strigatoare la cer.
Autorul moral al destalinizarii
Aleksandr Iakovlev s-a nascut intr-o familie de tarani, a luptat si a fost grav ranit in al II-lea razboi mondial si a imbratisat cu ardoare mitologia stalinista. A crezut in lider, in partid, in fictiunile propagandistice codificate in Cursul scurt de istorie a PC(b) al URSS si in Scurta biografie a lui Stalin. A studiat la Scoala Superioara de Partid si a devenit un ideolog obedient. Socul vietii lui Iakovlev, ca si al lui Gorbaciov, a fost Raportul Secret tinut de Hrusciov la Congresul al XX-lea al PCUS, in februarie 1956. Mitul lui Stalin a fost demolat peste noapte prin revelatiile din acest discurs dinamitard. Oricare au fost limitele Raportului Secret, intre altele faptul ca erau deplanse doar crimele impotriva victimelor comuniste, acest document a contribuit decisiv la eroziunea regimurilor leniniste si la dezintegrarea blocului sovietic. Vechile basme nu mai puteau convinge pe nimeni. Se intrase in era revizuirilor devastatoare, a marturisirilor, a reintoarcerii victimelor, a ereziilor. Partocratia ideocratica, spre a folosi conceptul lui Martin Malia, fusese atinsa de o maladie incurabila.
Ereticii, mai cu seama in URSS, trebuiau sa paseasca cu grija, spre a evita imediata anatemizare. Iakovlev a urcat in continuare in aparat, a regretat eliminarea lui Hrusciov, iar in 1972 a publicat, sub Brejnev, o serie de articole opuse sovinismului si antisemitismului, tot mai puternic cultivate de nomenklatura. A fost debarcat de la conducerea sectiei de propaganda si a plecat in “exil aurit”, ca ambasador in Canada. In 1984, secretarul CC Mihail Gorbaciov a facut o vizita in acea tara si a purtat indelungi convorbiri cu ideologul mazilit. De indata ce a ajuns secretar general, Gorbaciov l-a adus pe Iakovlev la Moscova, intai ca director al unui influent institut de cercetari, apoi ca membru de varf al echipei diriguitoare. In Biroul Politic si in Secretariatul CC al PCUS, Iakovlev a fost cel mai loial colaborator al lui Gorbaciov. A fost autorul moral al relansarii destalinizarii. A aprobat publicarea unor carti interzise vreme de decenii. Gratie interventiilor sale au fost publicate operele unor Soljenitin, Koestler, Pasternak, Mandelstam. A jucat un rol important in a-l convinge pe Gorbaciov sa puna capat exilului lui Saharov si al sotiei sale, in orasul Gorki. Pentru multi din liderii sovietici, Iakovlev aparea tot mai mult drept “geniul rau” al lui Gorbaciov. Exista astfel numeroase pamflete scrise de reprezentantii directiei national-bolsevice, in care Iakovlev apare ca agent al diverselor oficine “sionist-imperialiste”. Faptul ca s-a aflat pentru un an, in 1959, la Universitatea Columbia a fost utilizat ca argument pentru pretinsa sa recrutare. Intre colaboratorii sai apropiati s-au numarat membrii grupului intelighentiei de partid. I-as aminti aici pe unii fosti redactori ai publicatiei lunare Probleme ale pacii si socialismului, care a aparut la Praga incepand din 1958: Ivan Frolov, Alexei Rumiantev, Fiodor Burlatki, Gheorghi Sahnazarov, Anatoli Cerniaev. Acesti ideologi traisera in Cehoslovacia momentul “Primaverii de la Praga” si isi pusesera reale sperante in posibilitatea umanizarii socialismului de stat. Nu au protestat in clipa invaziei, insa au ramas marcati pe viata de acele clipe. “Copii ai Congresului al XX-lea”, tot mai convinsi ca stalinismul era o fundatura istorica, au continuat sa serveasca sistemul, asteptand sa le soseasca momentul. Gorbaciov a fost cel care le-a permis sa ajunga in centrul puterii, i-a mobilizat si s-a identificat cu viziunea lor politica. Ce s-a petrecut de fapt a fost o sinteza de hrusciovism si “comunism cu chip uman” in stil Dubcek. Era, s-a vazut, o tentativa disperata de a salva un organism politic atins de o maladie terminala. Treptat, unii dintre acesti ideologi aveau sa vada lumina. Altii, ca si emulii lor din Europa de Est, s-au obstinat sa creada ca socialismul de stat poate fi ameliorat si transformat intr-un sistem eficient. O iluzie care, in cazul Romaniei, a dus la grave convulsii dupa 1989 si a generat o intarziere greu recuperabila a democratizarii autentice.
Lupta finala intre comunisti si ex-comunisti
Drumul intelectual, politic si moral al lui Iakovlev a implicat momente de agonie, teama, incertitudine, dar si unele in care el a avut curajul unor decizii categorice. A demisionat din partidul comunist cu cateva luni inaintea loviturii de stat avortate din august 1991. L-a avertizat pe Gorbaciov ca grupul neostalinist pregateste rasturnarea sa. Dupa disolutia URSS, Iakovlev a devenit un anticomunist activ (aici vad diferenta cruciala cu un Gorbaciov, dar si cu Ion Iliescu ori Martian Dan). Fostul aparatcik, trezit in 1956, a devenit astfel mai intai eretic (marxist revizionist) si, in cele din urma, un critic consecvent al ideologiei cu care se identificase odinioara atat de puternic. A trecut dincolo de concluziile relativ moderate ale celor care, la Praga, in 1968, in Manifestul celor doua mii de cuvinte, scris de fostul comunist Ludvik Vaculik, revendicau pluralismul politic intr-un sistem in care comunistii reformati isi mentineau rolul hegemonic. S-a intalnit, dupa atatia ani, cu fulminanta critica a birocratiei comuniste (simbolizata de insolentul birocrat numit generic “tovarasul Kucsera”), exprimata in 1956, la Budapesta, de un alt fost comunist, dramaturgul marxist Gyula Hay, intemnitat dupa Revolutia din 1956 de regimul Kadar pentru rolul sau in miscarea emancipatoare din acea tara (coplesitoarea carte de memorii a lui Hay, Nascut in 1900, cu o prefata de Arthur Koestler, ar trebui tradusa in romaneste cat mai curand, spre folosul tinerei generatii care, nu din vina ei, nu cunoaste indeajuns toate aceste momente din ceea ce R.M. Alberès a numit candva “aventura intelectuala a secolului douazeci”). Problema reactiilor fostilor comunisti la aberatiile sistemului in care au crezut trebuie discutata fara parti-pris-uri: istoria comunismului in veacul al douazecilea nu poate fi inteleasa daca nu ne referim la Boris Souvarine, Milovan Djilas, Ante Ciliga, Ignazio Silone, Charles Tillon, Jesus Hernández, Ruth Fischer, Wolfgang Leonhard, Margarete Buber-Neumann, Tibor Dery, Alexander Wat, Czeslaw Milosz, Viktor Kravcenko, Whittaker Chambers, Franz Borkenau, Panait Istrati, Victor Serge, Stephen Spender, Manès Sperber, Lev Kopelev, Leszek Kolakowski, Jorge Semprun si, de ce nu, Bellu Zilber, cel pe care Gogu Radulescu refuza sa-l salute (“scarbit” de rolul acestuia, neindoios oribil, in procesul Patrascanu, dar totusi fosta victima, orice s-ar spune, in timp ce vicepresedintele Consiliului de Stat si membrul Prezidiului Permanent continua sa-i ridice osanale lui Nicolae Ceausescu). Intr-o formula celebra, Ignazio Silone a rezumat aceasta drama spunand ca lupta finala se va purta nu intre comunisti si anticomunisti, ci intre comunisti si ex-comunisti. In Romania, printre cei care au vibrat si vibreaza la acest subiect esential pentru priceperea a ceea au insemnat febrele ideologice ale secolului douazeci, asadar, despre problema morala si politica a orbirii si a trezirii, tin sa-l amintesc pe Radu Cosasu (in special volumul Autodenunturi si precizari, Editura Hasefer, 2001).
Despre comunism, fara falsa neutralitate
In ultimii ani, Iakovlev a ripostat eforturilor lui Vladimir Putin de a incetini reabilitarile si de a denigra campaniile pentru drepturile omului in numele “stabilitatii”. “O asemenea stabilitate, spunea Iakovlev, nu este de fapt decat o restauratie”. Dincolo de cuvintele de complezenta din mesajul lui Putin la moartea lui Iakovlev, este limpede ca nici presedintele rus, nici amicii sai politici nu l-au stimat pe Iakovlev (cred ca de fapt l-au detestat). Trecuse o bariera peste care ei nu erau si nu sunt dispusi sa treaca. Meritul lui Iakovlev a fost de a depasi propria sa formula culturala, de a se sustrage mirajului ideologic si de a deveni adversarul idolilor pe care i-a slujit vreme de decenii. Tonul ultragiat al scrierilor sale din ultimii ani era rezultatul unei constiinte ranite, ecou deci al unei convingeri ca raul radical nu poate fi extirpat cu vorbe frumoase si cu pioase reverente facute unei utopii esuate lamentabil. Pentru Iakovlev, rememorarea supliciilor victimelor insemna un memento ca sistemul comunist nu poate fi examinat cu falsa neutralitate. Acum, cand in Romania se discuta din nou chestiunea condamnarii comunismului, este cazul sa ne gandim la acest om pentru care a numi raul si a-l pune la stalpul infamiei au devenit imperative morale nonnegociabile. Pe drumul sinuos si chinuitor al caintei, Aleksandr Iakovlev a ajuns, la sfarsitul vietii, sa traiasca in adevar. A ajuns sa inteleaga ceea ce marele filosof rus Nikolai Berdiaiev spusese inca din anii ‘20: religiile seculare, eshatologiile revolutionare nu pot salva sufletul omului si sunt menite sa creeze noi si terifiante temnite. Destinul sau este simptomatic pentru soarta gandirii marxiste in Rusia ori, mai exact spus, citind cuvintele unui disident (Boris Weil), pentru ce i-a fost dat Rusiei sa sufere sub marxism.
(Subtitlurile apartin redactiei)
