De același autor
Diavolul totalitar este deopotriva metafizician, logician si statistician. Aparentul delir camufleaza precizia inspaimantatoare a ecuatiilor mortii. Cum imi scria recent unul dintre cei mai profunzi cunoscatori ai experientei bolsevice: “Lenin provided both the totalitarian poetry and the example of unrestrained, uncompromising violence toward ‘enemies’.” (Lenin a oferit atat poezia totalitara cat si exemplul violentei neingradite, inversunate in raport cu ‘dusmanii’).
Am participat zilele trecute la un colocviu organizat de Liberty Fund despre dimensiunile istorice si politice ale Raului in epoca moderna. S-a discutat, evident, despre fascism si comunism, despre Marx si mostenirea sa, despre genocidul din Rwanda, despre Gulagul chinez (Laogai), despre radacinile psihologice ale Raului, despre raportul dintre ideologie si teroare. O tema esentiala este legata de relatia dintre practicile totalitare si sperantele utopice menite sa justifice atatea crime infaptuite in numele unor presupuse idealuri “progresiste”. Pedagogia diabolica si (i)logica leninismului (deci a comunismului) isi au originea in sacralizarea Istoriei si in mistica Revolutiei universal-mantuitoare. Astfel, avangarda utopica este proclamata drept omnipotenta, iar identificarea abstracta a omului cu ideea de putere se realizeaza prin intermediul ideologiei. Nu irationalitatea defineste Raul modern, ci tocmai pretentia unei perfecte rationalitati. Absurdul kafkian este unul aproape geometric.
Sociologul Daniel Chirot a scris o carte remarcabila despre tiraniile moderne, inradacinate in ideologii pseudo-stiintifice si in gnoze apocaliptice, ca expresii ale Raului istoric. Unul dintre cele mai tulburatoare capitole se ocupa de ceea ce Chirot numeste egalitarian hells (iadurile egalitariste). Cat priveste disponibilitatea unor intelectuali de a renunta la discenamantul moral si de a se angaja, cu iresponsabil entuziasm, in justificarea violentei politica in numele intemeierii Paradisului terestru, amintesc contributiile profesorului Paul Hollander. La ora actuala nu lipsesc relativistii etici pentru care crimele totalitare nu trebuie privite drept esential diferite de imperfectiunile democratiilor liberale.
Gandirea critica devine potential subversiva (atat obiectiv cat si subiectiv) deoarece prin natura ei se contrapune mitului omogenitatii intrinsec ortodoxiei staliniste clasice. Acest tip de samanism politic, practicat de asa-zisi adversari ai oricarei forme de misticism, anihileaza orice incercare de a rezista permanentului asalt al dogmei asupra mintii. Marxism-leninismul, numele de cod de fapt pentru ideologia nomenclaturii, a urmarit sa domine atat sfera publica cat si pe cea privata. Omul, ca individ dar si ca citoyen, trebuia masificat. Cultul violentei si sacralizarea infailibilei linii a partidului au produs supusii absoluti, cei pentru care nici o crima ordonata de la nivel inalt nu era nejustificabila in perspectiva „zorilor luminosi”. „Tortionarii voluntari” ai lui Stalin, la fel ca si in cazul motivatiilor ideologice ale unui Eichmann, de exemplu, au actionat, spre a relua o teza a Hannei Arendt, fara a gindi, deci “fara judecata” (thoughtlessness).
Nu cred insa ca putem vorbi despre banalitatea actiunilor lor. Raul totalitar a fost radical, nu banal. Arendt gresea in privinta lui Eichmann: acesta nu era un simplu “surub birocratic”, ci un militant national-socialist total impregnat de mitologia numita de istoricul Saul Friedlander “antisemitism redemptiv”. Era un zelot al revolutiei naziste, la fel cum un Nikolai Ejov si alti calai din NKVD, erau zeloti al revolutiei bolsevice.
Un climat de frica endemica este necesar pentru mentinerea acestei ‚specii’ de monolitism. Mentalitatea stalinista conspiratoriala produce constant imaginea diabolica a tradatorului cu scopul de a cimenta o asemenea coeziune docila. In cel mai propriu sens girardian, mecanismul tapului ispasitor hraneste utopia societatii eliberate de exploatare, din care vor fi disparut antagonsmele sociale. Pina acolo insa, este nevoie de „intensificarea luptei de clasa” prin eliminarea inamicilor „obiectivi sau subiectivi”. Punctul de plecare al acestei violente colective, asigurata si perpetuata de aparatele statale, este maniheismul lui Lenin, militant, exclusivist si intrasingent, esentializat in hipnotica formula kto kogo (Care pe care?) . Cine sunt dusmanii? De unde vin? Care sunt scopurile lor? Functia Marii Terori, a proceselor spectacol, a fost exact aceea de a furniza raspunsuri la asemenea intrebari. Sarcinile trasate de catre Stalin subordonatilor sai in perioada valurilor de epurari (cistka) au fost, in principal, mentinerea vigilentei revolutionare si intretinerea psihozei generalizate. Nu se accepta nici o fisura in scutul bolsevic; nu sunt tolerate indoieli sau remuscari, ele putand ascunde posibile planuri menite sa submineze sistemul. Stalin semneaza personal zeci, sute de liste cu numele celor care urmeaza sa fie lichidati. La fel, Mao este cat se poate de transant: evita eufemismele, ordona uciderea celor pe care ii denunta drept inamici.
Motivul fortaretei asediate era proferat pina la satiu: aparea ca o idée fixe temerea ca „fiind inconjurati de dusmani, supravietuirea noastra depinde de mentinerea unitatii’. Nu exista salvare in afara comunistati supraindividuale numita Partid. Disidenta era perceputa drept un atac impotriva avangardei revolutionare.Astfel, opozitia devenea pacat mortal, suspiciunea capatand valoare de virtute absoluta. Asumarea diferentei echivaleaza cu oprobriul ostracizarii. Ea reprezinta insa si primul pas inspre emancipare, ceea ce Soljenitin a numit „autonomia spiritului”. In consecinta, sarma ghimpata a Gulagului sovietic este simbolul noii frontiere dintre victimele absolute si complicii relativi ai Diavolului in istorie.
Intreaga tragedie a comunismului este surprinsa in halucinanta pretentie a unei minoritati autodesemnate drept izbavitoare de a intruchipa o elita ale carei scopuri utopice sanctifica chiar si cele mai barbare metode ale sale. Acest hubris este fundamentul pentru negarea dreptului la viata a celor definiti drept ‚paraziti’, ‚microbi’ sau ‚drojdia societatii’… pentru dezumanizarea deliberata a victimelor. In centrul gandirii totalitare se afla asadar ceea ce Alain Besançon a definit drept fasificarea notiunii de Bine (la falsification du Bien).
Conceptia, initial propusa de iluministii francezi, asupra omului ca mecanism si-a gasit un sinistru ecou in tehnologia ubicua a crimei impotriva tuturor categoriilor sociale. Marea Teroare a reprezentat apogeul utopismului radical, momentul in care nimic nu a mai putut opri sau rezista in fata propagarii perpetue a marii minciuni. Igal Halfin descrie pertinent procesul prin care, odata cu ciclicele epurari din Uniunea Sovietica (care embrionar si programatic au inceput inca din 1920), escatologia marxista s-a metamorfozat intr-o demonologie care si-a atins maturitatea discursiv-transformist-criminala odata cu ofensiva pentru realizarea socialismului intr-o singura tara, sub Stalin. In acesti ani, discursul urii a fost saturat cu teribile spectre precum cele ale fractionistului, oportunistului de dreapta ori de stinga, impaciuitoristului, spionului, agentului imperialismului, reptilei trotkisto-zinovieviste, porcului buharinist, si alte ipostaze discursiv-simbolice ale ‚marsaviei’ anti-bolsevice.
Criticul Phillip Rahv, unul dintre celebrii intelectuali din New York, co-fondator al legendarei “Partisan Review”, a oferit o subtila interpretare a resorturilor care au avut ca finalitate Marea Teroare: “acestea sunt procese ale mintii si spiritului uman….In Uniunea Sovietica, pentru prima oara in istorie, individul a fost privat de orice mijloc de rezistenta. Autoritatea este monolitica: atributiile si politica sunt nediferentiate. In aceste conditii devine imposibila sfidarea partidului. Nu poate fi eludat. Nu numai intreaga viata este absorbita de acesta, el cauta sa modeleze si chipurile mortii.” O adevarata fenomenologie a tradarii ia nastere in procesul de justificare a masacrului societatii, fiind din pacate generos sustinua nu de putini intelectuali care au acceptat acest morbid scenariu. Nostalgia sau speranta pentru inselatoare firimituri de moralitate in utopia comunista, combinata cu exploatarea machiavelica a anti-fascismului au dus la un constantul esec al multor intelectuali de accepta sau recunoaste caracterul criminal al experimentului sovietic.
Problema fundamentala a leninismului a fost (asa cum au semnalat inca din 1918 Karl Kautsky si Rosa Luxemburg) divinizarea scopului final, ceea ce a avut drept consecinta aparitia unui univers amoral in care cele mai abjecte crime au fost justificate din prisma unui asimptotic viitor luminos. Iar in practica, punctul terminus a aparut drept eliminarea totala a politicii prin intermediul unui Partid care devenea ‚intruparea’ unei exterministe vointe generale . Profitand de medierea mitului Partidului ca incarnare a Ratiunii in istorie, leninismul a reusit mai eficient decat orice alta ideologie moderna sa transforme un cult de factura gnostica intr-un extraordinar instrument de auto-hipnoza politica. Militantii leninisti din intreaga lume au crezut in mitul ‚partidului de tip nou’ cu o ardoare comparabila doar cu cea a fanaticilor religiilor milenariste.
Cheia extinctiei leninismului se afla in complexul ideo-politic al partidului ca locus privilegiat al ratiunii si cunoasterii istorice. Leninismul, in variile sale faze, a fost ceea ce Ken Jowitt a definit drept un moment “catolic” in istorie, in timpul caruia „cuvantul universalizant ideologic a capatat trup institutional, iar rezultantul complex institutional (abil standardizat si ierarhizat) a reusit sa domine un semnificativ multiple culturi, autonom de caracteristicile acestora.” Formula althusseriana a acestui fenomen isi mentine validitatea doar prin extensie conceptuala: leninismul a fost un nou praxis al „filozofiei” ca ideologie, deci ca legitimare si apologie a dominatiei teroriste.
