De același autor
Cu ani in urma, istoricul Arthur Schlesinger Jr., unul dintre apropiatii lui John F. Kennedy, a scris o carte extrem de influenta cu titlul The Vital Center. Ideea principala era (si mi se pare ca ramane valabila) ca politica americana trebuie sa evite capcanele oricarui radicalism, fie acesta de stanga ori de dreapta, ca este nevoie de o perspectiva care sa construiasca o fuziune intre conservatorism si liberalism, intre idealul libertatii si acela al egalitatii. Acest lucru a reusit in timpul lui Ronald Reagan: revolutia conservatoare nu a insemnat abandonarea multora dintre achizitiile legate de New Deal, retorica nu a subminat realismul, iar delimitarile partizane nu au impiedicat consensul la nivelul marilor scopuri ale politicii externe. Nu putem anticipa multe dintre optiunile concrete ale noii administratii, insa mi se pare destul de limpede faptul ca Barack Obama isi plaseaza strategia in continuitate cu actiunile si personalitatile perioadei Clinton, facand, in egala masura, deschideri catre republicani moderati gen senatorii Richard Lugar si Chuck Hagel. Merita mentionat ca, mai ales la nivelul politicii internationale si al raportarii la Rusia si Europa, intre consilierii presedintelui ales figureaza campioni ai largirii NATO, precum Ronald Asmus si Michael McFaul. As adauga un element accentuat intr-un recent editorial din New York Times, semnat de Nickolas Kristof, anume faptul ca Obama este unul dintre putinii presedinti americani, din memoria recenta, care poate fi caracterizat drept un intelectual. Acest lucru ar putea prefigura o noua simbioza intre puterea politica si intelectualii publici, asemanatoare cu cea petrecuta in perioada Kennedy, cand multi profesori universitari (in special de la Harvard) au capatat functii cheie in guvern si in anturajul de consilieri ai presedintelui.
Un alt lucru care se cere amintit este ceea ce sociologul Orlando Patterson numea de curand continuitatea dintre Barack Obama si traditia continuei reinventari a spatiului libertatii in cultura politica americana (profesor la Harvard, Patterson este autorul unei carti clasice despre istoria ideii de libertate in Occident). Deci nu este vorba de un moment seismic, in sensul unui clivaj, al unei cenzuri radicale, ci mai degraba de reinnodarea unui fir intelectual si politic, de resurectia unei traditii inovatoare ce tine de curajul de a recrea lumea politica in functie de noile provocari, primejdii si sanse. Dincolo de anumite pagini controversate din istoria legaturilor sale personale, nu cred ca Obama ar putea fi comparat cu un Henry Wallace, populistul cvasisocialist care a fost, vreme de un mandat, vicepresedintele lui Roosevelt si a candidat din parte asa-numitului Progressive Party la alegerile din 1948. Ramane, insa, de vazut cat de mult vor conta parerile si sfaturile venite din zona Howard Dean si a altor membri ai factiunii celei mai de stanga din Partidul Democrat. Oricum, un Rahm Emanuel, autor, impreuna cu Bruce Reid, al unei carti despre noile politici propuse de democrati, nu este un radical. Emanuel a fost de-acum numit chief of staff, ceea ce indica exact tendinta de care vorbeam, a consolidarii centrului.
Simptomatic, in ultimele luni, s-a produs un fenomen destul de straniu: dezertari majore in tabara conservatoare (chiar neoconservatoare), dinspre zona republicana catre Barack Obama. De asemenea, a avut loc si o reorientare catre Obama a unor figuri importante din reteaua libertariana, mai ales ca urmare a ceea ce este perceput drept abandonarea doctrinei guvernamantului minimal si promovarea, in ultimele saptamani, de catre George W. Bush, a ceea ce unii numesc "socialism with a country-club face". Una dintre cauzele formarii grupului de "obamacons" este insatisfactia legata de alegerea pentru candidat la functia de vicepresedinte a guvernatoarei statului Alaska, Sarah Palin. Daca nimeni nu se indoieste de pregatirea lui John McCain pentru a fi commander-in-chief, lucrurile sunt departe de a sta astfel in legatura cu partenera sa de tichet republican. Apoi, retorica antielitista si chiar antiintelectuala a Sarei Palin a generat nedumeriri si chiar iritare intre comentatorii de orientare conservatoare, gen David Brooks (New York Times si PBS) ori George Will. Tot in favoarea lui Obama s-au pronuntat Francis Fukuyama, autorul celebrei carti The End of History, si Ken Adelman, mult timp negociatorul sef pe probleme de dezarmare in anii administratiilor Reagan si Bush Sr.
Intr-un articol recent, Anne Applebaum, editorialista la Washington Post si sotia ministrului de Externe polonez Radek Sikorski, autoarea unei cutremuratoare istorii a Gulagului in curs de aparitie la Humanitas, isi marturisea si ea dezamagirea in raport cu campania relativ haotica a lui McCain si mai ales legata de Sarah Palin. As mai aminti reactii similare din partea lui Christopher Buckley, romancier si jurnalist, care a fost practic rugat sa plece de la National Review, revista fondata de tatal sau, celebrul intelectual conservator William F. Buckley, dupa ce si-a anuntat optiunea pentru Obama. Chiar si Charles Krauthammer, unul dintre cei mai rigurosi analisti neoconservatori, a vorbit in termeni relativ elogiosi despre capacitatea candidatului democrat de a proiecta imaginea unui om de stat calm, rational, ponderat. Pe de alta parte, un Leon Wieseltier, de la The New Republic, desi a anuntat ca va vota pentru Barack Obama, nu si-a ascuns temerile legate de refuzul acestuia de a recunoaste succesele repurtate in ultimele luni in Irak si mai ales de relatia cu diversi radicali care nu s-au cait vreodata pentru cuvintele si faptele lor. La o conferinta organizata cu sprijinul ICR despre anul 1968 care a avut loc aici la Washington (la Ambasada Romaniei si la Woodrow Wilson International Center for Scholars), in zilele de 6 si 7 noiembrie, istoricii Jeffrey Herf si Paul Berman au vorbit pe larg despre acea directie din Noua Stanga a anilor ‘60, care a imbratisat discursul urii si practica violentei. Alti participanti au insistat ca toate aceste teme apartin laturii ideologice si ca Barack Obama este simbolul unui alt timp si al altor aspiratii si nelinisti. Intr-un fel, alegerea lui Obama inseamna incheierea unui ciclu cultural, sfarsitul unui climat in care ideologiile identitare par sa faca imposibile dialogul si conlucrarea. Nu se poate uita ca Obama nu a facut din rasa o tema fundamentala a mesajului sau. Ceea ce nu inseamna ca alegerea unui presedinte de culoare nu este un moment care schimba autoperceptia americanilor ca imagine a Statelor Unite in lume (mai cu seama in Europa de Vest, in Africa si in America Latina).
Amintesc aceste lucruri pentru a sublinia ca peisajul ideologic al acestor alegeri nu a fost monocromatic ori prefect previzibil. Ramane, insa, faptul ca, inainte de orice, este ales presedintele, nu vicepresedintele SUA. Or, la capitolul experienta, John McCain se situa intr-un alt univers decat Barack Obama. Cum nota, insa, ziaristul neoconservator Charles Krauthammer, eroarea lui McCain a fost sa-si anuleze acest argument esential prin selectarea Sarei Palin. Chestiunea este ca, poate in special datorita crizei economice, americanii au dorit o schimbare generationala care sa puna capat perioadei de dominatie a asa-numitilor baby-boomers. McCain a avut sprijin masiv in clasa de mijloc, cata vreme Barack Obama a beneficiat evident de suportul entuziast al minoritatilor (inclusiv hispanicii), al mediilor academice (profesori si studenti), al tinerilor si al unei coplesitoare parti din mass-media. Obama a reusit sa mobilizeze de partea sa deopotriva profesariatul si comentariatul. S-a uitat fulgerator si convenabil pentru zona stangii liberale cat de mult s-a opus McCain la unele dintre masurile cele mai disputate ale Administratiei Bush.
Barack Obama beneficiaza acum de o campanie de glorificare fara precedent. Dar, incepand din ianuarie 2009, americanii si cetatenii din alte tari, care sunt incantati de discursul si victoria lui, vor constata ca presedintia are limite, ca Obama nu va ceda, nu poate ceda la un numar de chestiuni cruciale, inclusiv cele legate de razboiul impotriva terorismului si de oprirea diseminarii armelor nucleare. Dupa cum nu va participa la redistribuirea globala a veniturilor tarilor dezvoltate, asa cum cer diversele forumuri sociale. Dupa cateva luni de aplauze si aclamatii, ca si in cazul lui Bill Clinton, va urma desteptarea si recunoasterea faptului ca, cel putin la nivelul politicii externe, diferentele dintre McCain si Obama au fost departe de a fi atat de pronuntate cum au aparut in timpul acestei campanii.
