De același autor
A incetat din viata cel care a fost Stefan Andrei, unul din magnatii dictaturii lui Nicolae Ceausescu. Era infinit mai inteligent decat un Emil Bobu si, fara indoiala, mai eficient decat un Ion Dinca. A fost un fel de Albert Speer in anturajul regelui Ubu de la Bucuresti. Stefan Andrei nu a ajuns niciodata, desi si-ar fi dorit-o, membru titular al Comitetului Politic Executiv, a ramas eternul supleant, dar s-a aflat in centrul puterii, a stat in prezidii, a participat la reuniuni secrete, a aplaudat frenetic, a cautionat o dictatura catastrofica, nu una, cum ii place sa o numeasca, de dezvoltare. S-a iluzionat ca lupta pentru rationalizarea unui sistem al irationalitatii totale. N-a facut decat sa serveasca o dictatura inepta. Pariul acestui activist cultivat si inteligent a esuat. A evitat sa-si puna marile intrebari despre responsabilitatea politica si morala a echipei national staliniste din care a facut parte. Cazul Stefan Andrei demonstreaza imposibilitatea umanizarii comunismului din Romania.
Obsedati sa-si cosmetizeze imaginea istorica, demnitarii regimului Ceausescu nu lasa in urma o literatura memorialistica notabila. Exista insa si exceptii. Am citit cu interes cartea de convorbiri cu fostul ministru de externe al lui Ceausescu publicata de Lavinia Betea la editura “Adevarul”. Primul lucru care trebuie spus este ca avem de-a face cu un om cu lecturi serioase, care, in genere, stie despre ce vorbeste. Aparatcik al diplomatiei comuniste, Andrei nu se lasa complet prins in mrejele ideologice asemeni unui Dumitru Popescu. Nu se aventureaza in celebrarea unei politici externe romanesti care a schimbat fata lumii. Mai mult, nu cade in ispita explicatiilor conspirationiste aberante. Reprosul posibil ar fi ca ne ofera mai degraba o anecdotica superficiala decat reflectii de fost om de stat, cum ii place sa se descrie. Nu aluneca, din fericire, in barfe de doi bani si in mahalagisme ieftine.
Am recitit, pentru a scrie acest articol, pagini din cartea lui Jorge Semprun, “Autobiografia lui Federico Sanchez”. Sunt convins ca Stefan Andrei a citit-o: a fost tradusa candva la sectorul de documentare de la “Stefan Gheorghiu”, a circulat in aparat. Andrei a fost martor si paricipant la convulsiile finale ale comunismului mondial. Nu stiu daca este vina sa, ori a celei care ii adreseaza intrebarile, dar prea putin din acea drama razbate in paginile cartii. Se termina o pasiune globala, Andrei era acolo, ce simtea el? Ne intereseaza doar pana la un punct sotiile membrilor Biroului Politic al lui Dej. Mult mai interesante sunt intalnirile cu liderii comunisti din alte tari, discutiile cu acestia, eurocomunismul si cate altele despre care prea putin se vorbeste in carte. A citit Ceausescu lucrarea lui Santiago Carrillo “Eurocomunismul si statul”? Cu ce efecte? Nu se vorbeste aproape deloc despfre Consfatuirea de la Moscova in 1969, ultimul conclav al comunismului mondial? Care au fost discutiile pregatitoare? Era la un an de la invazia Cehoslovaciei, cum a fost redactat discursul lui Ceausescu? Au avut loc consultari cu Berlinguer, cu Marchais, cu Carrillo?
Ni se relateaza despre retinerile lui Ceausescu, probabil reale, in raport cu imaginea lui Patrascanu. Ce ne spune acest lucru despre anti-intelectualismul echipei conducatoare a PCR? I-a cunoscut personal pe Boris Ponomariov si pe Konstantin Katusev, pe Gheorghi Sahnazarov si pe Ivan Frolov, nu ar fi fost util sa ne spuna mai multe despre acesti demnitari ai Kremlinului insarcinati cu hestiunile internationale? Stiu din proprie experienta cat de dificil poate fi un asmenea dialog cu un fost lider comunist. Dar sunt teme care trebuie adancite, nu le putem abandona cu lejeritate. Tema Violeta Andrei, o actrita perfect respectabila, poate fi pe placul unui anumit public, dar nu are de-a face cu dinamica sistemului pe care Stefan Andrei l-s slujit. She is not the issue. The issue is the system.
Uneori, memoria ii joaca feste si, din pacate, interlocutoarea nu le observa, iar notele se fac ecoul acestor erori. Vorbeste despre intalnirile cu profesorul de socialism stiintific Radu Florian, dar il numeste Mircea Florian, iar nota trimite automat la respectatul filosof omonim. Mentioneaza ca, iritat ca „Europa Libera” vorbea favorabil despre Andrei, Ceausescu ar fi citat cuvintele marxistului Bauer „Atunci cand te lauda dusmanii, sa te gandesti unde-ai gresit” (p. 357). Nota ne informeaza ca este vorba de tanarul hegelian Bruno Bauer, amic de tinerete, apoi adversar al lui Karl Marx. In realitate, este vorba de August Bebel, cunoscut militant social democrat german. S.a.m.d.
Este articulat si, comparat cu un Paul Niculescu-Mizil, chiar spune si lucruri adeseori noi. Nu vrea ori nu poate sa se delimiteze transant de trecutul comunist, dar nici nu-l ridica in slavi. Este foarte prudent cand vine vorba de Iliescu despre care alti fosti potentati inchisi dupa 1990 nu au de spus decat lucrui abominabile. Sigur, sugereaza ca Iliescu era un “moscovit”, dar nu merge prea departe cu speculatiile. Daca despre Nicolae Ceausescu are si unele lucruri favorabile de spus, pe Elena o priveste cu imens dispret („Era de-o uratenie nemaipomenita. Avea un fund mare si gros”, p. 287). La fel, portretul ploconitorului Manea Manescu, cel care a ajuns sa-i sarute mana lui Ceausescu, este memorabil. Petre Roman ii apare ca o cantitate neglijabila, aminteste in schimb ca a fost prieten cu tala acestuia, Valter Roman.
Interesant este faptul ca nu pomeneste despre politologul de la “Stefan Gheorghiu”, specialistul in “dezarmare” Sergiu Verona, cel care ii aducea mereu carti din Occident. Fara ajutorul lui Stefan Andrei, Verona n-ar fi putut circula in Vest quasi-anual, n-ar fi primit aprobarea calatoriei in care a ramas cu familia in Vest. O biografie stranie, aceea a lui Verona, care isi asteapta biograful. Cunosc cel putin un alt caz in care Andrei a intervenit in acelasi sens. Cartea lui Verona despre retragerea trupelor sovietice din Romania, aparuta in Statele Unite, la Duke University Press, ramane lucrarea de referinta pe acest subiect. Dupa 1989, a lucrat la Library of Congress, apoi a devenit lobbyist. A murit in urma unui atac de cord, prin 2000. Despre tatal meu, Andrei preia si difuzeaza o informatie absurda pe linia fostului sef al Securitatii, Ion Stanescu. Nu exista niciun document care sa probeze ceea ce afirma Andrei. Amintirile despre Virgil Trofin merita o discutie separata.
Stefan Andrei a fost apropiat de Nicu, a pariat pe acesta ca succesor. Pasajele despre cum vedeau Stefan Andrei si amicii sai o Romanie scapata de Ceausescu probeaza orbirea istorica a acestui grup. Isi imaginau un regim condus de Nicu, cu activisti gen Andrei, Cornel Burtica si Ion Traian Stefanescu in pozitii-cheie. O modernizare intra-sistemica, nici pe departe o ruptura cu un regim ilegitim si criminal.
Nascut in Oltenia in 1931, intr-o familie de tarani saraci, Stefan Andrei a fost coleg de generatie politica cu Ion Iliescu, Cornel Burtica, Mircea Anghelescu, Stefan Barlea, Cornel Pacoste. S-a identificat, ideologic si psihologic, cu noul regim. A lucrat o scurta vreme la „Scanteia Tineretului”, a facut cariera in UTM, a terminat Institutul de Constructii. A fost unul dintre activistii promovati de Nicolae Ceausescu in cadrul UASR, a ajuns rapid seful sectiei internationale a UTM, a stabilit contacte internationale care aveau sa-i serveasca in anii ulteriori. Dupa 1965, a lucrat ca adjunct al Ghizelei Vass la Sectia Internationala a CC al PCR. In septembrie 1965, a facut parte din grupul de lucru care a insotit delegatia condusa de Ceausescu in timpul vizitei in URSS. Relatia cordiala cu „Ghizela de fier” l-a avantajat in anii urmatori, stiut fiind ca aceasta se bucura de increderea cuplului Ceausescu. Andrei ramane un admirator al vocatiei cadriste a Ghizelei, desi admite ca aceasta, asemeni protectoarei ei, Elena Ceausescu, nu a a lasat scris de mana ei decat propriile semnaturi. Chiar dupa ce a ajuns Ministru de Externe, Andrei a ramas in relatii cordiale cu Ghizela.
Partile cele mai incitante din carte tin de relatiile dintre PCR si partidele comuniste, atat cele aflate la putere, cat si cele din alte state. Ajuns secretar al CC al PCR insarcinat cu relatiile internationale, Andrei a inteles jocul lui Ceausescu de subordonare completa a MAE in raport cu „Sectia”. A participat la convorbiri cu influenti lideri comunisti din Vest, a inteles si a ajuns sa stapaneasca limbajul ezoteric al comunicarii dintre aceste personaje. As fi asteptat mai multa informatie privind activitatile unor partide comuniste precum cele din Grecia, Portugalia si Spania, formatiuni direct legate de Bucuresti. Stefan Andrei i-a cunoscut bine pe Mitsos Partsalidis, Zisis Zografos, Kostas Kolyannis, Haralambos Drakopoulos, Alvaro Cunhal, Santiago Carrillo, Enrique Lister, Ramon Mendezona, Simon Sanchez Montero, spre a-i numi doar pe acestia. As fi asteptat unele portrete analitice, unele detalii privind rolul jucat de Ceausescu personal in luptele intestine din aceste partide. Stie multe despre posturile de radio ale comunistilor spanioli si greci care emiteau din Romania. A cunoscut-o pe Dolores Ibarruri, dar abia daca spune cateva cuvinte despre ea. La fel, as fi asteptat mai multe informatii despre personalitati din conducerea PC Italian, indeosebi despre Enrico Berlinguer, Giancarlo Pajetta si Giorgio Napolitano (actualul presedinte al Italiei). Pe linia relatiilor cu sovieticii, Andrei ofera amintiri amuzante despre nervii lui Ceausescu la varii reuniuni ale Tratatului de la Varsovia, despre revoltele sale, capricii egocentrice lipsite de consecinte reale.
Pentru mine, ca istoric al comunismului romanesc si international, cea mai importanta contributie a acestui volum tine de distinctia pe care o opereaza Stefan Andrei intre cele doua grupuri din conducerea PCR: ilegalistii si „noii veniti”, cei intrati in partid dupa 1944. Asa se explica influenta unor Maurer, Bodnaras, Gogu Radulescu ori chiar Vasile Valcu asupra lui Ceausescu. Sigur, o influenta pe care liderul stia sa o limiteze, sa o manipuleze la randul sau: „Ilegalistii spuneau: noi am luptat pentru putere, am suferit, am chinuit. Voi veniti –expresia pe care a formulatat-o chiar Parvulescu–, voi veniti la masa pusa”. Gasim in carte detalii revelatoare privind aptitudinile de intrigant ale lui Bodnaras, hedonismul cinic al lui Maurer, legaturile secrete ale lui Ceaausescu cu Securitatea, sustrase oricarui control din partea colegilor sai din conducerea partidului. Dar avea de fapt Ceausescu colegi? Raspunsul lui Stefan Andrei este in final negativ: a fost vorba de o dictatura personala. Ceea ce nu spune el este ca a fost un sistem absolutist, partocratic si ideocratic in care un tiran fanatic, incult si megaloman a putut sa-si impuna vointa sa cu totul iesita din comun asupra unei societati supusa unui permanent si ubicuu control represiv.
Nu cred ca Stefan Andrei a fost un Machiavelli al comunismului romanesc (subtitul cartii este „I se spunea Machiavelli”). Nu avea anvergura intelectuala pentru o asemenea pozitie. A fost un functionar devotat care a aplicat cu zel o linie gandita de cel pe care l-a servit pana in momentul cand intregul esafodaj s-a naruit. Mai corect ar fi fost sa fie numit un Gromiko al ceausismului. Stefan Andrei nu merge niciodata atat de departe precum Cornel Burtica in cartea de convorbiri cu Rodica Chelaru, aparuta la Curtea Veche. Nu-si asuma “culpele ce nu se uita”. Cartea ilustreaza ideologia “partii lor de adevar”, adica opusul viziunii jurnalistei poloneze Teresa Toranska din clasicul volum “Oni” (“Ei”) despre liderii stalinisti din Polonia.
Concluzie: Deloc intamplator, fostul aparatcik, sef al diplomatiei comuniste si demnitar de varf al despotismului ceausist, Stefan Andrei, figureaza, la pagina 785, in sectiunea “Biografiile nomenclaturii” din “Raportul Final al Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania” (Vladimir Tismaneanu, Dorin Dobrincu, Cristian Vasile, editori, Humanitas, 2007). Acel “Raport”, a fost scris de membrii Comisiei si de numerosi experti. A fost asumat de toti autorii, in spiritul si in letera sa, a fost baza condamnarii regimului comunist,, la 18 decembrie 2006, de catre presedintele Traian Basescu, in discursul tinut in fata camerelor reunite ale Parlamentului tarii, drept ilegitim si criminal. Asemeni altor proeminenti ex-nomenclaturisti, de la Ion Iliescu si Dumitru Popescu la Silviu Curticeanu si Paul Niculescu-Mizil, Stefan Andrei s-a simtit direct vizat si a reactionat cu interventii publice virulent critice la adresa Comisiei si a mea. A facut afirmatii calomnioase despre familia mea. Se declara om de stanga si insulta amintirea taberei republicane din Razboiul Civil din Spania. A intruchipat, daca putem spune astfel, ceausismul cu chip uman. Ori, poate mai corect spus, cu chip mai putin inuman.
Articol publicat și pe www.contributors.ro
