De același autor
Robert Conquest scria că „în secolul trecut, rasa umană a supraviețuit unor experiențe care ar fi trebuit să fie instructive. Dar trecerea timpului și erodarea memoriei ne reduc capacitatea de a învăța din aceste experiențe. Fac parte din generația care a putut experimenta ultimul deceniu al Războiului Rece. Copil fiind în Texasul rural, îmi amintesc cum am văzut la televizor căderea Zidului Berlinului și mă gândeam cât de curajoși erau acei tineri germani”.
Când ne gândim la moștenirea lui 1989, ne gândim în primul rând la oameni. La ființele umane care au scăpat de banalitatea și brutalitatea totalitarismului și care au trăit pentru a vedea o nouă zi. Ei sunt supraviețuitorii ultimului crez criminal din secolul XX. Oameni precum Lech Walesa, Vaclav Havel, Milan Kundera. Desigur, este firesc să ne gândim în primul rând la fața umană a lui 1989, deoarece ei sunt cei care au trăit cel mai intens costurile comunismului și triumful eliberării.
1989, ca sfârșit al lui 1789
Din acest motiv, evenimentele din 1989 sunt rememorate în principal prin prisma efectelor lor politice. Sistemele colectiviste care dominaseră viețile și gândurile a peste 100 de milioane de oameni timp de o jumătate de secol au dispărut aproape peste noapte. A fost, probabil, cel mai mare moment de răsturnare socială spontană din Europa de la revoluțiile din 1848. Astfel, anul 1989 este perceput adesea ca o revoluție. Dar acest lucru este oarecum înșelător.
Oricât de monumentale au fost schimbările din 1989 la nivel uman, în termeni constituționali ele au întruchipat restabilirea unei ordini civice și juridice occidentale ce fusese dezrădăcinată. În multe cazuri, precum Cehoslovacia, aceasta a luat forma republicilor constituționale create la Versailles, ale căror guverne alese în mod democratic au fost subminate de Stalin pentru a-și instala așa-numitele „democrații populare”. Germanii, polonezii, cehii, maghiarii, cu toții se pot uita înapoi la tradiții constituționale ancestrale. Cultura occidentală și civilizația politică au prosperat timp de secole în multe dintre aceste meleaguri înainte de sosirea tancurilor lui Stalin.
În acest sens, 1989 a reprezentat o restaurație. A marcat anularea efectelor unei alte revoluții ale cărei origini imediate se află în 1917, la Sankt Petersburg, dar a cărei sursă profundă o vedem cu două secole mai devreme de 1989, în Revoluția Franceză. În contrast cu 1776, 1789 a fost despre dezmembrarea ordinii publice în numele unor concepte abstracte. Acestea erau: libertatea în forma sa cea mai permisivă, ca licență pentru a respinge toate constrângerile societății, convențiilor sau legii; și egalitatea în versiunea sa extremă de nivelare – „acea ficțiune monstruoasă” a fericirii asigurate fără a ține cont de drepturi, merite sau industrie. Modul de implementare a fost teroarea, aplicată în mod sălbatic și fără discriminare. O teroare folosită pentru a șoca și constrânge, și pentru a netezi calea pentru experimentele asupra omului „natural”, așa cum îl gândise Rousseau. Pe scurt, calea către utopie.
În această căutare a utopiei vedem nu doar rădăcinile bolșevismului, ci și pe cele ale vărului său ideologic, național-socialismul. Toate aceste credințe împărtășeau o preocupare despre perfectibilitatea omului, fie prin intermediul luptei de clasă, fie prin pământ și sânge. În acest fel, 1989 a fost sfârșitul lui 1789. A pus capăt, cel puțin în Europa, celor două secole de utopie violentă care s-a dezlănțuit în Franța și s-a răspândit în Rusia și apoi în Asia și în America Latină.
Iar dacă, după cum scria Churchill, momentul trimiterii lui Lenin cu trenul în Rusia a fost ca și cum s-ar fi trimis un bacil de ciumă într-un tren sigilat, atunci 1989 a fost momentul în care virusului, aflat în carantină, i-a venit sorocul. La un calcul total al victimelor lui, probabil numărul ar depăși 100 de milioane.
1989, ca împlinire a anului... 1979
Din acest motiv, trebuie să ne gândim la moștenirea lui 1989 nu numai din punct de vedere politic, ci și din punct de vedere moral. Bolșevismul a mers pe urmele terorii franceze, declanșând un veritabil război asupra spiritului uman. A atacat credința tradițională cu un zel care a depășit ura față de orice altă forță sau instituție socială. Lenin i-a mărturisit cândva scriitorului Maxim Gorki: „Orice idee religioasă, orice idee despre Dumnezeu, chiar flirtând cu ideea de Dumnezeu, este un rău indescriptibil”.
Ulterior, a folosit întregul aparat al terorii de stat pentru a extirpa acest „rău”: tortura, execuția, deportarea, munca forțată. De ce? Pentru că, în sine, comunismul era o credință laică, construită în jurul altarului rațiunii. Nu putea admite un competitor pentru loialitatea sufletelor. Trebuia îndepărtat, prin forță, dacă era necesar.
Dar cred că mai există un motiv. Comunismul sovietic a fost malefic. Indiferent ce idealuri nobile atribuie unii astăzi originilor marxismului, acestea au fost rapid distorsionate și convertite într-o luptă pentru putere care a subordonat viața umană unor scopuri pervertite. A văzut în biserici, în sinagogi și în conștiința umană ceva imposibil de tolerat, ideologic și spiritual.
Și totuși, comunitățile de credință au rămas vii pe durata întregii perioade comuniste. Acestor supraviețuitori persecutați li s-a adresat Papa Ioan Paul al II-lea în faimosul său discurs de la Varșovia în 1979, când a spus că credința „nu poate fi ținută în afara istoriei omului în nicio parte a globului, la nicio longitudine sau latitudine geografică”. Iar încercarea de a face acest lucru echivalează cu a comite „un act împotriva omului”.
Ceea ce descria Ioan Paul al II-lea era o forță mai mare decât comunismul, mai mare chiar decât istoria. Când i-a chemat pe polonezi să mențină în viață sămânța credinței – în „biserici, universități, biblioteci, în rugăciune, în slujba bolnavilor și chiar în actul de suferință” – el a lovit cu bună-știință la temelia puterii sovietice. El răspundea, de asemenea, nenumăraților apologeți ai comunismului din Occident, care-i venerau ideologia și îi banalizau crimele.
Această claritate morală a creat condițiile pe care Reagan le va folosi mai târziu pentru a spune că Uniunea Sovietică era un „imperiu al răului”. Componenta morală a acestei lupte a constituit o provocare pentru statul sovietic la fel de letală ca și reconstrucția militară pe care Reagan în cele din urmă a accelerat-o pentru a-i da lovitura de grație.
Moștenirea morală a lui 1989 este aceea că a constituit împlinirea anului 1979. „Sămânța credinței” pe care Ioan Paul al II-lea a descris-o nu a fost niciodată dezrădăcinată. Credința a triumfat nu numai în sensul că a încurajat legături care, prin natura lor, erau în opoziție cu statul, ci și în sensul mai profund, al triumfului luminii asupra întunericului în locurile înalte.
Oare câți oameni astăzi, pe cuprinsul teritoriilor fostului bloc comunist, ar fi putut să se închine, să se roage, să gândească și să-și exprime opoziția liber, să experimenteze bucuria unei slujbe de Crăciun sau de Paște, să dezvolte conștiințe libere, care, altfel, ar fi fost suprimate? Cât de diferită ar fi lumea dacă acele gânduri, rugăciuni și poeme nu s-ar fi produs niciodată?
Și din acest punct de vedere, vedem o restaurație: o întoarcere în inima Europei a civilizației morale care a existat de milenii și pentru care comunismul rămâne mereu o prezență tranzitorie și străină.
1989, ca remediu la 1871
Nu în ultimul rând, există și o moștenire geopolitică a lui 1989. Suntem obișnuiți să o gândim în termenii sfârșitului Războiului Rece. Dar a fost mai mult decât atât. 1989 a făcut posibilă o soluție durabilă la problema fundamentală a ordinii europene – chestiunea germană.
Timp de secole, ordinea în Europa a fost menținută printr-un echilibru local de putere. Când oricare dintre puteri devenea prea tare, celelalte formau o coaliție antihegemonică. Două elemente au făcut acest lucru posibil. Pe de o parte, puterea politică din centrul Europei a fost fragmentată. Sfântul Imperiu Roman de Apus și Imperiul Austro-Ungar erau structuri federative, aveau o natură defensivă, prevenind mobilizarea în scopuri ofensive a resurselor militare din inima Europei. Al doilea ingredient a fost puterea maritimă britanică. Ori de câte ori un stat continental era aproape de supremație, Marea Britanie își arunca propria greutate, restabilind echilibrul. Iată combinația letală care i-a învins pe Filip al II-lea, pe Ludovic al XIV-lea și pe Napoleon.
Dar odată cu unificarea Germaniei în 1871, vechiul echilibru de putere s-a prăbușit de-a dreptul. Istoria secolului XX a fost într-un fel istoria eforturilor de restabilire a acestui echilibru, dar și de a găsi un răspuns sustenabil problemei germane. Au urmat trei răspunsuri la această problemă, prin aranjamentele postbelice din 1919, 1945 și 1989.
Primul dintre acestea, la Versailles în 1919, a încercat să rezolve problema creând state democratice independente în spațiul dintre Germania și Rusia. La acea vreme, observatorii germani au numit aceste țări Saisonstaaten – state sezoniere imposibil de apărat militar. Dar după ce a ajutat la crearea acestor state, America s-a retras din afacerile europene. Ulterior, golurile de securitate rezultate au creat condițiile pentru al Doilea Război Mondial.
O generație mai târziu, la Ialta în 1945, am încercat să rezolvăm problema germană nu prin zone-tampon, ci prin partaj. Am împărțit Germania și Europa în două tabere militare. Această formulă a reușit mai bine decât cea de la Versailles pentru că America a rămas în Europa și a construit baze militare permanente. Am fondat NATO și am încurajat recuperarea și unificarea Europei, pentru a se opune comunismului. Ordinea de după 1945 a evitat golurile de securitate existente după 1919. Însă stabilitatea pe care am adus-o a rămas fragilă, iar prețul plătit, imens: nu doar crize repetate, războaie prin intermediari, dar, mai ales, libertatea unei jumătăți din Germania și a tuturor statelor independente din Europa Centrală create în 1919. Pentru a rezuma, 1919 a adus libertate fără stabilitate, iar 1945 a adus o formă de stabilitate fără libertate.
Marea realizare a anului 1989 a fost aceea că a adus atât stabilitate, cât și libertate pentru întregul continent european. A fost prima ordine europeană din 1871, care a permis unei Germanii unificate și libere să existe alături de vecinii independenți într-un echilibru stabil de putere și într-o Europă federativă.
Și aici vedem elemente de restaurație. Evenimentele din 1989 au redat Europei atributele teritoriale și legale ale unui sistem occidental de state, pe care le deținea în secolele anterioare. Acest lucru este important de reamintit, fie și pentru că expune ficțiunea, repetată de propaganda Kremlinului, că mare parte dintre teritoriile europene de pe care forțele sovietice s-au retras în 1989 au fost istoric parte a unei sfere de influență rusești. În termeni civilizaționali și geopolitici, aceste țări se întorceau acasă într-o Europă pe care nu o părăsiseră niciodată de bunăvoie.
Fostele națiuni captive ale Europei Centrale au depășit durata de viață a predecesorilor interbelici cu un deceniu. Iar vreme de 75 de ani, lumea nu a cunoscut un război între marile puteri – un record mai mare decât pacea care a urmat Congresului de la Viena.
Unde ne aflăm astăzi?
Nimic din toate acestea nu a fost rezultatul forțelor structurale oarbe ale teoriei marxiste. Moștenirea lui 1989 pe care am descris-o a fost rodul acțiunilor punctuale ale strategilor, diplomaților, militarilor, disidenților, poeților, preoților.
- Moștenirea politică este rezultatul unei prezervări temeinice, de-a lungul multor generații, a ordinii civice occidentale bazate pe separația puterilor, libertatea ordonată și întreprinderea liberă.
- Moștenirea morală a apărut din convingerea că Occidentul este o forță civilizațională și culturală, nu doar o simplă forță materială în lume, precum și din dorința de a nu vedea spiritul uman subjugat de colectivism.
- Moștenirea geopolitică este produsul unei strategii pe termen lung care a organizat societatea occidentală, economia și alianțele pentru o competiție de uzură.
Generația de astăzi este beneficiara tuturor acestor moșteniri. Ultimii 30 de ani au fost o perioadă de mare prosperitate și securitate: răspândirea sistemelor libere de guvernare; perioade extinse de creștere economică; lipsa unui război între marile puteri; mai multă libertate și prosperitate pentru mai mulți oameni decât în orice moment din istoria umană.
Aceasta este o binecuvântare, dar pacea generează apatie. Iar acest lucru este îndeosebi valabil pentru democrații. Churchill a spus despre Marea Britanie după Primul Război Mondial: „Am fost atât de îmbătați de victorie, încât în nebunia noastră am risipit-o”. La fel și Vestul modern a fost suprasaturat de victorie după 1989. Nu am repetat greșelile de la Versailles. Dar cu siguranță nu ducem lipsă de greșeli ale Occidentului în ultimii 30 de ani.
Erorile lumii post-Război Rece
Un exemplu este greșeala geopolitică de a concluziona că istoria s-a terminat prin căderea comunismului. După 1989, America nu a cunoscut concurenți și a avut la dispoziție resurse aparent nelimitate. Acest lucru a încurajat sentimentul că am intrat într-o lume în care istoria s-a încheiat și, prin urmare, și geopolitica a luat sfârșit.
Apoi, mai există greșeala politică de a gândi că, într-un astfel de cadru, etatismul într-o anumită formă ar trebui să fie un model de organizare a societății occidentale. Formula dovedită a libertății ordonate, înrădăcinată în libertăți multiple și guvernare partajată, nu mai este suficientă; avem nevoie de un stat paternalist pentru a realiza potențialul omului. Și se vede această mentalitate atât în formele ei naționaliste, cât și în cele progresiste care tot apar în întreaga lume occidentală. Este uimitor la ce asistăm, având în vedere eșecurile și ravagiile bine documentate ale „ismelor” secolului XX, cum pot fi astfel de idei din nou în vogă, ca și cum principiul din spatele lor ar fi corect și doar implementarea din trecut ar fi fost deficitară.
Și mai există eroarea morală că o societate dreaptă se poate construi fără cultivarea virtuții civice în rândul cetățenilor săi. Instituțiile de mediere pe care Tocqueville le-a văzut drept fundația democrației – lucruri precum familia, prietenii, biserica, afacerile, societatea civilă – sunt profund erodate. Și, în locul lor, vedem o fragmentare a corpului politic în grupuri antagoniste.
Niciunul dintre aceste lucruri nu este cu adevărat nou. De remarcat, cred, este că acestea au devenit mai pronunțate în condițiile de seră din perioada post-Război Rece, în care nu exista nicio amenințare externă care să ne concentreze și să ne disciplineze modul de gândire.
Revenirea istoriei
Dar toate acestea se schimbă. Astăzi este evident că istoria nu s-a încheiat în 1989. În ciuda așteptărilor noastre după prăbușirea comunismului, Rusia nu a acceptat instituțiile liberale și nu a îmbrățișat regulile Occidentului. Sub Vladimir Putin, Rusia este o putere sofisticată din punct de vedere militar și extrovertită din punct de vedere politic, capabilă să-și invadeze vecinii și să-și proiecteze puterea în regiuni îndepărtate.
China nu s-a integrat în instituțiile occidentale, așa cum ne așteptam. A abuzat de deschiderea Occidentului pentru a-și construi armata și pentru a căuta ceea ce au căutat toate imperiile de-a lungul istoriei: resurse, teritoriu și prestigiu. Bugetul de apărare al Chinei a crescut cu 750% în ultimul deceniu. Se dezvoltă ca un concurent full-spectru, cu un potențial tehnologic și economic la care sovieticii nu ar fi putut visa.
Provocarea pe care o ridică aceste state nu este doar geopolitică, ci este și ideologică. Este adevărat că niciuna nu proiectează o ideologie universală, așa cum a făcut Uniunea Sovietică, dar ambele sunt conduse de regimuri autoritare care văd în „capitalismul de stat” un model hibrid ce îmbină atributele pieței cu represiunea și controlul politic. Regimul lui Putin este o cleptocrație brutală sub care drepturile omului au suferit mai mult decât în orice moment de când Brejnev a semnat Actul Final de la Helsinki. Iar guvernul chinez nu a devenit mai puțin represiv după Tiananmen; acesta se implică în represiunea sistematică a disidenței politice și a minorităților etnice și religioase – așa cum vedem în rândul uigurilor și în Hong Kong.
Modelul rusesc și cel chinez sunt atractive pentru multe țări. În urma Primăverii Arabe, Putin a oferit sprijin politic și material dictatorilor din Orientul Mijlociu, Africa și America Latină, plecând de la premisa că modelul occidental al democrației și piețelor a eșuat. În Europa Centrală și de Est, atât China, cât și Rusia au folosit corupția pentru a se infiltra în politica și economiile multora dintre țările pentru care am lucrat zeci de ani pentru a le elibera de Moscova. Modele similare se răspândesc în Balcanii de Vest, Caucaz și în estul Mediteranei.
Noul Război Rece
Este evident că ne aflăm în faza timpurie a ceea ce este probabil să devină o bătălie prelungită pentru secolul al XXI-lea. Momentul este, poate, similar celui de la sfârșitul anilor 1940, când pentru prima dată a devenit evident pentru oameni ca George Marshall și Konrad Adenauer că intrăm într-o lungă competiție care nu se va termina prea repede. Acea generație a răspuns formulând strategii pe termen lung pentru îndiguirea puterii sovietice și pentru mobilizarea forțelor combinate ale Occidentului – deopotrivă economice, politice și morale – în spatele unui obiectiv comun.
Am motive să fiu optimist și să cred că, în cele din urmă, Occidentul se va ridica la înălțimea provocărilor de astăzi. Există o recunoaștere tot mai răspândită a faptului că ne-am întors la competiția între marile puteri. Și văd o mai mare disponibilitate de a lua această competiție în serios și de a ne aloca resursele în conformitate cu noile priorități, așa cum vedem în Strategia de Securitate Națională (NSS) și Strategia de Apărare Națională (NDS).
În sfârșit, am început să răspundem amenințării pe care China comunistă o reprezintă pentru securitatea occidentală. Acest lucru începe pe tărâm economic, prin împiedicarea politicilor comerciale pentru a obține avantaje tehnologice și de securitate națională pe termen lung. În paralel, am început să revizuim politicile și investițiile în apărare pentru a face față competiției cu marile puteri și începem, în sfârșit, să privim viitorul inovației prin lentila competiției strategice.
Dar, ca și în vremea lui Adenauer și Marshall, succesul nostru va depinde, în cele din urmă, de cât de eficienți vom fi în unificarea economiilor și a societăților occidentale în spatele unui obiectiv comun. Misiunea noastră diplomatică fundamentală trebuie să fie consolidarea alianțelor, care din Antichitate au fost principalul avantaj competitiv al Occidentului față de rivalii autoritari. În același timp, trebuie să vedem că o unitate politică superficială, precum cea din ultimii ani, care nu este dublată de putere materială, nu va duce la alianțe mai puternice.
Nu vom putea face față Rusiei și Chinei fără o împărțire mai echitabilă a beneficiilor și poverilor între America și Europa, mai eficientă decât ne-am obișnuit în epoca post-1989, și nici fără o dorință de a concura mult mai puternic pentru influența pozitivă în acele părți din Europa și Asia care sunt vulnerabile în fața rivalilor noștri.
Occidentul nu ar fi reușit în competițiile secolului XX, dacă popoarele noastre nu s-ar fi văzut ca făcând parte din ceva mai mare, demn de apărat. Este o mentalitate care astăzi trebuie din nou cultivată. După cum a observat odată Jean-François Revel, „civilizația democratică este prima din istorie care se învinovățește pentru că o altă putere încearcă să o distrugă”. Astăzi, tinerilor noștri li se spune în mod constant că imoralitatea Occidentului este unică între civilizațiile lumii și că Vestul este sursa tuturor relelor. Prin urmare, nu ar trebui să ne surprindă atunci când tinerii noștri îi denigrează pe Washington și pe Jefferson în timp ce îi venerează pe Lenin și Mao sau când politicienii, corporațiile și vedetele noastre se luptă pentru a găsi o bază morală pe care să denunțe chiar și cele mai înfiorătoare crime comise de rivalii noștri.
În America, dar și în Europa, trebuie să regăsim un sentiment reînnoit al datoriei civice, construit în jurul recunoașterii că civilizația politică occidentală este amenințată și merită să fie apărată. Iar în Statele Unite, nucleul puterii și idealurilor occidentale, trebuie să ne străduim pentru a rămâne e pluribus unum (toți ca unul) fără a regresa în antagonismele concurente ale lui ex uno plures (de la unul la mai mulți). //
Adaptare după articolul Reflections on „Revolution” of 1989, de A. Wess Mitchell, publicat în National Review, decembrie 1989.
