Pur, purificare și rău

Vladimir Tismăneanu declară că evenimentele totalitarismelor secolului XX ne-au lăsat moștenire memoria celor care au fost uciși și „sentimentul insuportabil al tragediei“. Europa Occidentală a fost purificată de hybrisul ideologic – dacă pentru totdeauna sau nu rămâne să aflăm. Istoria nu se repetă, dar ființele umane nu se schimbă.

Secolul al XX-lea va rămâne, fără îndoială, în memoria noastră pentru că a produs po­liticul totalitar. Fascismul italian a fost pri­mul care a dat nume acestui fenomen, chiar dacă mișcarea lui Mussolini a fost cea mai puțin „totală“ dintre regimurile care au fost caracterizate astfel. Mussolini nu a pro­movat o doctrină definită de așteptări milenariste de factură internaționalistă sau de promisiunea transformării italienilor sau a întregii umanități. Acestea însă au fost obiectivele nazismului și leninismului, elementele care le diferențiază de alte fe­nomene politice contemporane lor sau de cele din trecut.

Identitatea fundamentală între cele două mișcări este subiectul volumului Devil in History, un excelent studiu care, indiscutabil, va avea o lungă is­torie. Autorul volumului, Vladimir Tis­măneanu, s-a născut în 1951. Tatăl său a fost voluntar în Brigăzile Internaționale în timpul Războiului Civil din Spania, un­de și-a pierdut un braț în bătălia de pe Ebru, iar mama sa, fiind studentă la me­dicină, a fost soră medicală în conflictul din Spania. Revenind în România, Tis­mă­neanu senior și-a reluat activitatea de ile­galist în cadrul partidului comunist. A fost arestat, iar în închisoare l-a întâlnit pe liderul partidului Gheorghe Gheorghiu-Dej. Când România a ajuns să fie condusă de un guvern comunist, odată cu sosirea trupelor sovietice în 1944, Tismăneanu a devenit o persoană influentă în partidul aflat la putere. Copil al unei familii pri­vi­legiate a nomenclaturii, fiul său, Vladimir, a mers la școli de elită din București, unde a fost coleg de clasă cu Nicu Ceaușescu. În volumul său, Tismăneanu povestește des­pre cum a fost fascinat, în timpul studiilor la Universitatea din București, de lite­ra­tura dizidentă și neomarxistă din Oc­ci­dent, la care a avut acces datorită poziției politice a familiei sale. El amintește, de exemplu, lucrările unor autori precum An­tonio Gramsci, Georg Lukács, Leszek Ko­łakowski sau cărțile Școlii de la Frankfurt. Astfel, el a devenit conștient de înglobarea treptată în linia partidului a temelor și subiectelor tipice pentru extrema dreaptă de dinainte de război.

„Legionarii“ fascismului românesc (Le­gi­u­nea Arhanghelului Mihail, creată în 1927, va ajunge să fie cunoscută drept Garda de Fier) au „îmbrățișat moartea“ în slujba ca­u­zei renașterii naționale și au anatemizat tot ce au considerat „lumesc“. Fondatorul mișcării, Corneliu Zelea Codreanu, a fost un mistic religios, iar legionarii, care și-au păstrat până la sfârșit un atașament profund pentru creștinismul ortodox ro­mânesc, ca manifestare vitală a națiunii fi­ind feroce antisemiți, au găsit numeroși adepți printre țărani. Prin intermediul crezului său religios, Legiunea s-a de­ose­bit de nazism, care era păgân, anticreștin și antisemit, și de fascismul italian, ale că­rui legături cu Biserica Catolică erau po­litizate, temporizate și autointeresate (au fost oficializate printr-un concordat cu Va­ticanul care este încă în vigoare). Legiunea a dispărut în luptele ideologice și militare ale războiului și odată cu invazia sovietică care a adus comunismul la putere în Ro­mânia.

În timpul lui Ceaușescu, Partidul Co­mu­nist din România a evoluat într-un melanj de leninism rezidual și idei care erau în mod evident luate din gândirea politică a lui Codreanu și a Legiunii. Acest fenomen a fost specific României și a devenit din ce în ce mai naționalist, la un asemenea ni­vel, încât Ceaușescu, „Geniul Car­paților“, era văzut în cercurile NATO drept un po­sibil nou Tito, în timp ce era privit cu din ce în ce mai mare neîncredere de țările membre ale Pactului de la Varșovia.

Vladimir Tismăneanu și-a sus­ținut doctoratul în sociologie la Universitatea din București, în 1980, dobândind reputația unui tânăr gânditor ne­con­ven­țional. După moartea tatălui, în 1981, și-a însoțit mama în Spania pentru a vizita lo­curile pe care ea le cunoscuse în timpul războiului civil. Vladimir nu s-a mai în­tors în România, mergând însă în Vene­zuela, ajungând în final în Statele Unite, unde a obținut o poziție academică la Fo­reign Policy Research Institute în Phi­ladelphia și la University of Pennsylvania, iar mai târziu la University of Maryland, College Park, unde este în prezent pro­fesor de politică comparată.

Atunci când religia, ca urmare a Ilu­mi­nis­mului, a încetat să mai dețină rolul său central din trecut în societate, printre intelectuali și clasele politice din Europa, o versiune sau alta a credinței în progresul științific a înlocuit de cele mai multe ori religia, în contextul în care dovezile rea­lizărilor tehnologice și materiale păreau să susțină o astfel de substituție. Această pe­rioadă, care a luat sfârșit la începutul se­co­lului XX, este preponderent văzută drept epoca de aur a burgheziei europene și a genezei instituțiilor politice moderne. În 1914, ea a luat sfârșit odată cu a doua în­tâlnire, accidentală, în Sarajevo, dintre Ga­vrilo Princip, un tânăr de 19 ani, și mașina arhiducelui Franz Ferdinand, pe care Prin­cip conspirase să îl asasineze, dar îl pier­du­se în mulțime. El a profitat însă de aceas­tă a doua șansă și nimic nu a mai fost la fel din acea zi. Princip a fost coleg de clasă cu soția unui expatriat iugoslav cu care am lucrat în anii ‘50. Toate aceste evenimente nu s-au întâmplat chiar așa de demult.

Odată cu primul război mondial, a început perioada pe care Hannah Arendt a numit-o cea „a furtunilor ideologice“, neegalată din perspectiva pa­siunilor politice, a radicalismului, a idea­lurilor utopice și a consecințelor catas­trofale ale experimentelor de amplă in­gi­nerie socială din secolul XX. Deseori este ignorat faptul că ideologiile politice secu­lare, care au dominat politica europeană de după primul război mondial, au fost în mod esențial ridicole sau absurde din pers­pectiva standardelor bunului simț, dar simultan funeste și irealizabile. Ele au in­clus noțiuni precum paradisurile utopice ale muncitorilor, ființe umane meta­mor­fozate sau dominație rasială nordică asu­pra lumii, prin exterminarea eugenică a celor declarați inadecvați rasial. În același timp, ideologiile în cauză au fost fără pre­cedent din punctul de vedere al am­biției și metodei, cât și în ceea ce privește enor­mul număr de ființe umane care de fapt au fost nimicite pe altarul nerealizabilelor scopuri rasiale sau utopice ale acestora.

Fenomenul despre care vorbesc este unul tipic modern, al cărui scop a fost eli­be­ra­rea epocală a omului din opresiune, ig­no­ranță și obscurantism sau, în cazul na­zis­mului, prin reorganizarea rasei umane. Ce­le două ideologii seculare – marxism-le­ninismul și derivații lui0 și fascismul care a culminat în nazism –, ambele, precum o religie, au pretins adeziuni totale din partea adepților lor, promițând în schimb transformarea radicală a vieții acestora.

Din punct de vedere politic, trăsătura cea mai importantă a fost că milenarismul lor avea exclusiv o dimensiune temporală. Re­ligiile evreilor și creștinilor și-au imaginat întotdeauna izbăvirea ca fiind dependentă de voința lui Dumnezeu și de intervenția supranaturală a lui Mesia. Acțiunile oa­me­nilor și aspirația religioasă impuneau obli­gații etice personale, dar promiteau mân­tuirea în paradis, în afara timpului. În con­trast cu acest scenariu, răsplata utopică promisă de religiile seculare comuniste şi naziste care s-au dezvoltat în perioada postiluministă trebuia, în mod definitoriu, să vină într-un interval istoric, preferabil în timpul vieții profeților și adepților lor. Un creștin veritabil poate muri crezând că el va intra în paradis. Un membru au­ten­tic al partidului comunist sau un ofițer na­zist trebuie sa aibă rezultate în timpul pro­priei vieți dacă doreşte ca propria exis­tență să aibă vreun sens. În această situ­ație, așa cum a demonstrat istoria recentă, nu mai există logic nicio limită pentru ceea ce suntem capabili să facem ca să ne vedem realizată utopia seculară promisă.

O asemenea înrudire dintre leninism și nazism este ideea centrală a cărții lui Tis­măneanu. Este o afirmație care, din 1945 și mai ales în timpul Războiului Rece, a ge­nerat foarte multe controverse. Cele două fenomene au fost reacții la marea criză a primului război mondial, când credința în progres controlat și în continuitatea isto­riei a fost distrusă. Masele de europeni ca­re au trăit experiența războiului și teribilul dezastru pe care acesta l-a adus asupra unei întregi generații au fost astfel pre­gă­tite pentru cele două forme explozive ale modernismului politic radical. Ele au con­tinuat să încarneze nihilismul marii con­fla­grații, dar într-o formă neliberală, în con­dițiile în care liberalismul secolului XIX din Occident a fost implicat în catastrofa pe care nu a reușit să o evite.

Tismăneanu descrie cele două ide­ologii drept încarnări ale „prin­cipiilor nihilist diabolice ale sub­jugării umane și ale înre­gi­mentării în numele unor idea­luri prezumtiv pure și purificatoare“. Ad­jectivele pe care le-a ales nu ar trebui tre­cute prea ușor cu vederea. Autorul îl para­frazează pe François Furet, care a afirmat că – și puțini autori ar putea să fie în de­zacord – „a existat ceva absolut rău în prac­ticile naziste, atât la nivelul inten­țiilor originale și în implementarea idea­lurilor utopice“. Dar Furet, ca și mulți alți autori, descrie acest lucru drept unic – în cuvintele lui Tismăneanu, „există ce­va cu adevărat singular în ceea ce pri­vește Holocaustul și perfecțiunea ma­ni­acală și unilaterală a Soluției Finale na­ziste“. Ce a fost unic?

Holocaustul (citându-l pe istoricul Enzo Tra­verso) a fost, la nivel intențional, „o mă­sură ecologică“ care a avut ca scop pu­rificarea rasei umane, dar a fost şi ceea ce Traverso a numit „un act ritualic de sa­crificiu realizat pentru a izbăvi istoria de haos și decadență“. Această ultimă fan­tasmă pare să fi fost parte a gândirii lui Hit­ler, care era convins de existența unor conspirații iudeo-bolșevice mondiale și a unei lupte darwiniene globale între „ra­se“, sau din gândirea lui Alfred Rosenberg, un german baltic, fost militant con­ser­va­tor rus și teoretician al arianismului. Este totuși o caracterizare intelectuală pre­ten­țioasă a motivațiilor unora precum Hein­rich Himmler, sadicul Reinhard Heydrich și abjectul Adolf Eichmann. Ceea ce aceș­tia au patronat și crimele de care sunt vi­novați sunt cu certitudine înfricoșătoare în ceea ce privește dimensiunile, oroarea și sofisticarea organizării, dar este greu să le distingem de oribilele masacre care au ur­mat și care le-au precedat, motivate de ura, sadismul, ambiția și lăcomia unor des­poți.

Argumentul care este de cele mai mule ori oferit pentru a distinge leninismul de na­zism este acela că acesta își are ră­dă­cinile în dezideratul iluminist de a elibera umanitatea de obscurantism și superstiții. Marxismul a oferit povestea progresului uman „inevitabil“ (fiind „determinat ști­in­țific“) prin care partea de umanitate sărăcită și exploatată urma, prin inter­me­diul acțiunii revoluționare, nu numai să se elibereze, dar și să-și îndeplinească des­tinul drept avangardă a umanității, conducători ai societății devotați in­te­re­selor populare. Există în marxism o po­ves­te neoficială de tip Cenușăreasa care este par­te integrantă din fascinația pe care aceasta a exercitat-o din totdeauna, lucru care pare să fie adevărat mai ales în cazul intelectualilor decât în cel al muncitorilor. Cei din urmă sunt mai puțin susceptibili poveștilor pentru copii.

Tismăneanu identifică geneza a ceea ce el numește „catastrofă“ în „viziunea apo­ca­liptică“ a bolșevicilor „a unei rupturi fă­ră precedent cu valorile liberale și de tradiție, inclusiv etosul pluralist al so­cial-democrației internaționale“, o vi­ziu­ne de care este responsabil preponderent Lenin, care era convins că „partidul său de avangardă... a fost sortit de către o is­torie definită aproape mistic să-și rea­lizeze idealurile și să aducă fericire uma­nității pentru totdeauna, indiferent de cos­turile umane“. Pentru a „apăra so­cia­lismul“, Lenin a eliminat acele mizerabile ființe umane care erau dușmani de clasă, dar a fost în mod principal preocupat de realizarea utopiei, care necesita crearea de oameni noi.

Ambele mișcări și-au dorit să transforme umanitatea, le­ni­niș­tii prin eliminarea duș­manilor de clasă ai proletariatului, dân­du-i astfel posibilitatea să cons­truiască utopia, să-și îndeplinească des­tinul istoric. Par­tidul însuși a fost loco­mo­tiva schimbării utopice, posesorul ca­ris­mei victoriei ine­vitabile și a fost capabil să supraviețuiască morții lui Lenin și Sta­lin. Nazismul nu a putut să existe fără Hit­ler. Naziștii au dez­lănțuit bestia în omul ma­selor folosind me­canismele ideologiei rasiale și prin mega­lomania contagioasă a lui Hitler, chiar da­că partidul însuși era condus de o elită nu foarte credibilă, care era opusul super­omului arian înalt blond. Partidul s-a pră­bușit când Hitler s-a sinu­cis. Aliații s-au temut de o mișcare nazistă de rezistență. Nu s-a mai întâmplat nimic. Partidul na­zist dispăruse. Odată cu de­vas­tarea de că­tre sovietici a unui Berlin de­venit ruină, războiul se încheiase.

În cazul Rusiei, partidul leninist per­so­nifica, în teorie, realitatea istorică și astfel autoritatea absolută. Existența sa era jus­tificată prin faptul că încarna adevărul. Când Lenin a murit, în 1924, Stalin, care a fost numit secretar general al partidului de către Lenin (care ulterior a regretat acest lucru), și-a surclasat rivalii și a devenit succesorul acestuia. Când Stalin a murit în 1953, nomenclatura, eliberată de terorizanta prezență a dictatorului, s-a raliat în jurul lui Nikita Hrușciov. Par­ti­dul, mișcarea, au avut o viață mai lungă decât liderii săi. Tismăneanu arată faptul că și în vremea lui Stalin Partidul a con­tinuat să existe ca ierarhie centrală a sis­temului, ceea ce „a permis o succesiune de reinventări și stagnări leniniste atât în Uniunea Sovietică, cât și în Europa de Est. O posibilă explicație pentru impactul ex­ploziv extraordinar al discursului se­cret al lui Hrușciov (din februarie 1956, care descria crimele lui Stalin) a fost, pe lângă observația de acum clasică privind acceptarea posibilității de implementare eronată a liniei partidului la cele mai înalte nivele ale puterii, aceea că era vor­ba despre crime dezvăluite împotriva par­tidului. Mitul lui Stalin a subminat ire­versibil impersonalismul carismatic al partidului“. Ce contase pentru adepții săi era promisiunea mântuirii încarnată în Partid.

Arthur Koestler, fost membru al Partidului Comunist German și agent al Co­min­ter­nului în Spania și în Paris, a descris cre­dința liderilor Partidului în ro­ma­nul său Întuneric la amiază, publicat în 1940. El a oferit o explicație pentru ce­ea ce în lu­mea nonsovietică era o șocantă și stranie insistență a victimelor pro­ce­selor-spec­ta­col din 1937-1938 de a se au­to­acuza de cri­mele de care erau acuzate, fă­ră a-și sus­ți­ne vreodată nevinovăția, chiar adăugând confesiuni suplimentare ale pro­priei tră­dări la învinuirile care li se fă­ceau.

Personajul său fictiv (de obicei se con­sideră că modelul a fost Nikolai Buharin, judecat în 1938 și executat pentru o pre­zumtivă conspirație cu Troțki, care se afla atunci în exil; peste 50 de ani, în timpul lui Mihail Gorbaciov, Buharin a fost rea­bi­litat) fusese devotat întreaga lui viață Par­tidului Comunist, care „nu se poate în­șela niciodată... Este încarnarea ideii re­voluționare în istorie“. Dacă era necesar să fie sacrificat pentru idealuri înalte, să fie martor privind o inexistentă cons­pi­rație și să îi acuze pe alții, protagonistul lui Koestler acceptă să facă aceste ultime servicii pentru cauza Necesității Istoriei și a Revoluției. Am aflat mai târziu din ar­hivele sovietice că aceste fulminante con­fesiuni erau obținute prin tortură, pro­misiuni false, șantaj și amenințări la adre­sa soțiilor și copiilor.

Această putere a Partidului Comunist asu­pra adepților săi nu s-a sfârșit cu războiul (sau cu dispariția Uniunii Sovietice). Tis­mă­neanu analizează doar evenimentele din Europa, dar în China, la 10 ani după război, politicile lui Mao Zedong, im­ple­mentate prin intermediul aparatului de Partid, au fost responsabile pentru ceea ce este general considerată drept cea mai de­zastruoasă foamete în istoria modernă, care a provocat între 36 și 55 de milioane de victime. Suferința și haosul provocate de ceea ce Mao dorea să fie „Marele Salt Înainte“ în industrie și producție au fost urmate de „Revoluția Culturală“ în 1966. Ea s-a încheiat odată cu moartea lui Mao în 1976, fiind însă continuată de tul­bu­ră­rile provocate de lupta pentru succesiune dusă de văduva lui Mao și „banda celor pa­tru“, care au fost rapid îndepărtați printr-o rebeliune internă în Partid. Partidul Co­munist Chinez s-a dovedit incapabil să își asume propria istorie.

Un deceniu și jumătate după pro­clamarea în anumite cercuri academice occidentale a sfâr­și­tului epocii ideologiilor, am fost mar­torii genocidului a apro­xi­mativ 1,7 mi­lioane de oameni în Cam­bodgia, un sfert din populația țării la acea vreme. Autorii săi, liderii mișcării Khme­rilor Roșii, fă­ceau parte dintr-un grup de 250 de stu­denți cambodgieni, selectați din familii de elită, care au primit burse în Fran­ța la începutul Războiului Rece pen­tru a-și finaliza studiile universitare. O parte dintre ei, sub influența victoriei lui Mao în China, s-au organizat (conduși de primul absolvent cambodgian al École Po­lytechnique în Franța) pentru a obține o victorie similară în Cambodgia. Khmerii Roșii erau convinși că justețea propriei ca­uze justifică exterminarea a milioane de oa­meni, cei pe care ei îi considerau că sunt obstacole în calea Cambodgiei spre re­vo­luție.

Exterminarea din motive ideologice este un fenomen specific modernității. Pol Pot, în Cambodgia, a fost un idealist, așa cum au fost Lenin și Mao (cel puțin la început). Același lucru credem că s-ar putea afirma și despre Hitler, care a inspirat milioane de germani și alți europeni cu viziunea sa despre o Europă învigorată, unită și modernizată de național-socialism.

Vladimir Tismăneanu declară în concluzia remarcabilului său volum că evenimentele totalitarismelor secolului XX ne-au lăsat moștenire memoria celor care au fost uciși și „sentimentul insuportabil al tra­ge­di­ei“. Europa Occidentală a fost pu­ri­fi­ca­tă de hybrisul ideologic – dacă pentru tot­dea­una sau nu rămâne să aflăm. Istoria nu se repetă, dar ființele umane nu se schim­bă.

(Recenzie publicată în New York Review of Books, 20 iunie 2013, pp. 58-59. Din motive de spaţiu, textul american a fost scurtat în traducerea românească.)

Traducere din limba engleză de BOGDAN C. IACOB