Pe aceeași temă
Analizând „Declarația Drepturilor Muncitorilor și Oamenilor Exploatați”, promulgată în Uniunea Sovietică în ianuarie 1918, care stipula că anumite secțiuni ale populației, cei considerați „foști oameni”, erau privați de drepturi civile, Vladimir Tismăneanu afirmă: „Este dificil să luăm drept simplă coincidență că termenul byvshie liudi (foști oameni), care a devenit unul uzual în vocabularul bolșevic, implica faptul că celor cărora li se aplica nu erau de fapt întru-totul ființe umane”. Din astfel de grupuri lipsite de drepturi făceau parte funcționari ai regimului țarist, militari, dușmani de clasă care se considera că aveau venituri nemeritate, clerici ai tuturor religiilor și oricine care nu avea venituri independente și nu se încadra în categoriile amintite până acum. Eliminați din sistemul de rații (care pentru mulți era singura sursă de supraviețuire), pasibili pentru confiscarea averilor și interziși în orice poziție din aparatul de stat, cei care se încadrau în acest grup – împreună cu familiile lor, odată ce statutul de „fost” era considerat drept unul care se moștenea de la o generație la alta – erau pur si simplu excluși din societate. Tismăneanu susține că acest sistem de ierarhizare „a fost prototipul taxonomiei terorii care va caracteriza anii ce au urmat”. Negarea unor grupuri populaționale a statutului moral presupus, în mod normal, de calitatea de om a constituit fundamentul proiectului sovietic de epurare a societății de rămășițele umane ale trecutului.
Acesta este însă și unul dintre motivele pentru care Tismăneanu consideră că, din anumite puncte de vedere importante, comunismul și fascismul fac parte din același gen istoric. El declară cât se poate de clar că „fascismul nu este comunism și comunismul nu este fascism. Fiecare dintre cele doua experimente totalitare are atribute unice, specifice lor”. Cu toate acestea, cele două sunt similare pentru că au perceput crima în masă drept instrument legitim al ingineriei sociale. „Comunismul, precum fascismul, a pus fără îndoială bazele unei modernități alternative neliberale pornind de la convingerea că anumite grupuri umane merită să fie exterminate. Proiectul comunist, în țări precum URSS, China, Cuba, România sau Albania, a fost realizat exact pe baza dogmei conform căreia secțiuni ale societății erau în mod inevitabil dușmane și în consecință meritau să fie eliminate”.
O asemenea afirmație scoate în evidență ideea centrală a dezbaterii asupra totalitarismului în secolul douăzeci. Conceptul a fost extrem de controversat încă din momentul formulării sale de către teoreticianul fascismului italian, Giovanni Gentile, care aproba sistemul de guvernământ nelimitat presupus de totalitarism. În contextul în care mulți cercetători au considerat că regimurile comuniste și fasciste se deosebeau prea mult din punct de vedere structural, al obiectivelor și ideilor dominante, pentru a fi incluse în aceeași categorie, iar alții au văzut teoriile totalitarismului drept nimic mai mult decât justificări ale Războiului Rece, ideea a evoluat de la contestare puternică la a fi declarată drept nepopulară – în mediile universitare fiind chiar vehement respinsă. Pentru cei care au trăit în regimuri totalitare, această evoluție este șocantă. Tismăneanu scrie captivant despre propria experiență. Copil al unor părinți evrei care au devenit activiști comuniști odată cu lupta împotriva fascismului (tatăl său și-a pierdut brațul pe frontul Războiului Civil din Spania, iar mama sa a lucrat tot atunci ca soră medicală), Tismăneanu a început să mediteze asupra totalitarismului în perioada adolescenței, când a citit un exemplar clandestin al romanului lui Arthur Koestler, Zero și infinitul. Apoi, ca student la sociologie la Universitatea București, a reușit să obțină cărți interzise ale unor autori precum Raymond Aron, Hannah Arendt, Isaiah Berlin, Leszek Kolakowski și alți gânditori anti-totalitari. Atras totodată și de ceea ce el numește „tradițiile ocultate ale marxismului occidental”, a scris o teză de doctorat despre Școala de Frankfurt. Părăsind România în 1981, stabilindu-se în Statele Unite, Tismăneanu a scris constant, după prăbușirea lui Nicolae Ceaușescu, analize despre țara de origine. În 2006, a fost numit președintele unei comisii prezidențiale creată pentru studierea funcționării dictaturii comuniste, o nominalizare care s-a dovedit controversată, nu în ultimul rând din cauza trecutului său și al părinților lui.
Tismăneanu a scris numeroase studii despre stalinism, naționalism și totalitarism, dar se pare că la origine a stat interesul pentru asemănările dintre regimul lui Ceaușescu și fascismul interbelic: „Chiar dacă România era un stat socialist atașat dogmelor marxismului, deci manifest de stânga, mai ales după 1960, partidul comunist a adoptat teme, subiecte și obsesii specifice extremei dreapta interbelice”. După venirea la putere a lui Ceaușescu în 1965, „ideologia oficială combina un leninism rezidual cu un fascism mascat, dar ușor identificabil”. Așa cum a realizat mai târziu, „acesta era doar un paradox aparent”. Fascismul european a fost, printre altele, un melanj de idei nesabuite și eronate– autoritarism clerical și ateism anti-liberal nietzschean, un cult neo-primitiv al „gândirii prin sânge” și o exultare modernistă a tehnologiei. Dar naționalismul etnocentric, rasismul și anti-semitismul au fost trăsături specifice tuturor fascismelor. Înglobarea în comunism a acestor trăsături ale extremei drepte constituie contextul ideatic general al Diavolului în istorie. Dacă părinții săi au aderat la comunism pentru a se opune fascismului, este misiunea lui Tismăneanu să înțeleagă modul în care comunismul a înglobat unele dintre caracteristicile definitorii ale fascismului.
O reevaluare provocatoare și ambițioasă a secolului douăzeci, Diavolul în istorie excelează în mod special în a demonstra că între cele două totalitarisme au existat analogii încă de la începutul existenței acestora. Tismăneanu mărturisește că este consternat de ceea ce el descrie drept „o extraordinară obsesie a unor intelectuali importanți față de utopia comunistă”. „Nu mai este posibil să afirmăm și să apărăm un presupus Lenin relativ benign” scrie autorul, „ale cărui idei ar fi fost în mod vulgar distorsionate de un Stalin sociopat”. Spre deosebire de Stalin, Lenin nu a demonstrat vreun simptom de sociopatie. Teroarea metodică și pedagogică a fost un element central al doctrinei bolșevice, nefiind doar expresia paranoiei unui lider politic. Conform propriei doctrine, Lenin și adepții săi au acționat pornind de la convingerea că unele grupuri umane trebuie distruse pentru a realiza potențialul umanității. Aceste realități continuă să fie ignorate de mulți dintre cei care se consideră liberali. Este important să ne întrebăm cum este posibil acest lucru.
Tismăneanu consideră că la baza dezbaterilor științifice despre viabilitatea totalitarismului ca noțiune teoretică se află problema răului în politică. În mod judicios, el nu își pune problema care dintre cele două experimente totalitare a fost mai diabolic – o abordare care are tendința de a degenera rapid într-o dispută inutilă și uneori repugnantă moral asupra numărului victimelor. Există o diferență esențială, pe care autorul o recunoaște în anumite pasaje din Diavolul în istorie, între decesul ca urmare a excluderii din societate sau omorul ca parte a unei campanii de teroare și identificarea pentru a fi ucis ca parte a unei campanii de exterminare necondiționată – precum au procedat naziștii și colaboratorii acestora în cazul evreilor în multe țări europene și în teritoriile sovietice ocupate de germani. Comparațiile martirologice ignoră această distincție morală fundamentală. În timp ce stigmatul de a fi un „fost” era extins și asupra familiei acestuia, exista posibilitatea de a fi reintegrat în societate prin intermediul „re-educării”, devenind informator sau, în general, odată cu acceptarea colaborării cu regimul. Când Stalin a instrumentat foametea artificială care a condamnat milioane la înfometare sau când a decis ca întregi popoare, precum tătarii sau calmucii, să fie deportate și exterminate, el nu a avut ca obiectiv anihilarea totală a acestor oameni. Este estimat că aproximativ unul din cinci bărbați sovietici a fost trimis pentru varii perioade în Gulag, împreună cu un număr necunoscut de copii atunci când vârsta pentru asumarea responsabilității infracționale a fost coborâtă până la douăsprezece ani, în 1935 (împreună cu posibilitatea aplicării pedepsei capitale), dar și cu un influx semnificativ de „hoți femei” după 1945 (care de fapt erau văduve de război). Dar majoritatea celor care au fost trimiși în lagărele de concentrare sovietice au supraviețuit pentru a reveni la o viață socială normală. Cu toate că au existat secțiuni ale Gulagului în care puțini au reușit să supraviețuiască – precum locurile descrise de Varlam Șalamov în Povestiri din Kolîma – nu a existat echivalentul Treblinkăi în URSS.
Analiza totalitarismului comunist făcută de Tismăneanu va fi criticată de cei care sunt convinși că acesta a fost în mod esențial un proiect umanist care a deraiat din cauza contextului istoric – înapoiere națională, izolare internațională și așa mai departe. Dar, așa cum scoate în evidență autorul, statul sovietic a fost creat pornind de la politici care presupuneau că anumiți oameni nu erau de fapt întru-totul ființe umane. Este posibil ca Lenin să fi crezut într-o versiune de umanism, dar una care de fapt excludea umanitatea reală. Faptul că preoții, negustorii, reprezentații fostelor clase privilegiate și funcționarii vechiului regim au fost privați de drepturi civile nu s-a datorat pur și simplu prezumției că aceștia ar fi fost ostili noului regim. Ei formau o umanitate căreia îi trecuse timpul. Nu există nicio dovadă că bolșevicii ar fi considerat soarta acestor „foști” drept prețul tragic al revoluției. Dacă răul radical constă în negarea garanției moralității pentru secțiuni ale umanității, atunci regimul fondat de Lenin se încadrează fără îndoială în această categorie.
Rămâne însă să răspundem la întrebarea de ce numeroși liberali au ignorat asemenea realități. În mod evident, o parte din explicație poate fi găsită în natura utopică a proiectului comunist. În politică, cealaltă față a răului radical este viziunea binelui radical. Lenin a imaginat o lume fără state sau fără piețe de desfacere în care relațiile de putere încetau să mai existe. Hitler și-a imaginat o lume în care puterea reflecta o ierarhie rasială imuabilă. Este greu să concepem cum o ființă umană decentă ar îmbrățișa grotesca viziune nazistă – un melanj de himere nativiste asupra unei culturi perfect „organice”, impostură a „științei rasiste” și anticapitalism revoluționar – cu toate că magnetismul pentru largi secțiuni ale poporului german exercitat de fantasma unei societăți omogene, lipsită de conflicte, nu poate fi negat. Viziunea lui Lenin asupra viitorului a fost, din multe puncte de vedere, mai puțin hidoasă. Autentic marxistă în majoritatea punctelor sale esențiale, aceasta a ocupat în totalitate spațiul alocat diverselor activități pe care ființele umane le asumă pentru a da sens propriilor vieți. Religia și practica științifică și artistică independentă urmau să fie uitate. Puținul care supraviețuia din moștenirea umanității trebuia subjugat bunăstării colective și muncii comunale. Este o viziune teribil de pauperă care din fericire nu are șanse de a deveni realitate.
Liberalii vor protesta afirmând că proiectele comuniste și fasciste sunt în mod fundamental opuse: primul este rezultatul universalismului iluminist; al doilea își are originea în ideea contra-iluministă a purității de rasă. Există într-adevăr diferențe, dar sunt și asemănări. Dacă nazismul a repudiat valori ale iluminismul precum egalitatea între oameni și emanciparea universală, proiectul nazist de ierarhizare rasială a conținut elemente importante ale gândirii iluministe. „Rasismul științific” al nazismului a avut un precedent în planurile pozitiviste pentru o știință a societății fundamentată pe fiziologie, dar și în teoriile asupra inegalității umane și eugeniei promovate de gânditori iluminiști din secolul nouăsprezece precum Francis Galton și, în termeni mai explicit rasiali, Ernst Haeckel. Proiectul egalitar al lui Lenin a pretins la rândul său că este fundamentat pe știință – pseudo-știința materialismului istoric.
Există un alt element comun comunismului și fascismului. Pretinzând amândouă că sunt fundamentate științific, cele două totalitarisme au fost alimentate de o religie milenaristă. Așa cum remarca Bertrand Russell, într-o lucrare clasică, deseori ignorată, Practica și teoria bolșevismului (publicată în 1920 după ce vizitase Uniunea Sovietică și se întâlnise cu Lenin), bolșevismul a fost mai mult decât o doctrină politică, chiar dacă una radicală și extremistă. Prin intermediul secularismul său milenarist, ofensiva bolșevică de transformare a societății a fost întreținută de mituri apocaliptice. Așa cum scrie și Tismăneanu, făcând referire la fundamentala carte a lui Norman Cohn despre mișcările milenariste, „atât leninismul cât și fascismul au creat universuri sociologice și psihologice de factură milenaristă. Ambele au fost forme de chiliasm militant care a mobilizat pasiuni extraordinare în rândul adepților necondiționați ai acestora”. Natura chiliastică a comunismului nu este un subiect nou, și aici, precum și în alte secțiuni ale volumului, Tismăneanu oferă o pertinentă sinteză a literaturii existente. Ceea ce el nu analizează în întregime este abilitatea comunismului de a canaliza mitul religios în forme moderne, seculare – un factor care ar putea să explice mult din continua atracție față de aceasta.
Citându-l pe Boris Souvarine, Tismăneanu laudă marxismul heterodox pentru identificarea „combinației ciudate de barbarie cu modernitate deraiată existente în despotismul ideologic al extremelor de stânga sau dreapta”. În contextul întregii demonstrații din Diavolul în istorie, am putea considera totuși ideea modernității deraiate drept ciudată. Într-un al pasaj din carte, Tismăneanu consideră comunismul și fascismul drept forme de dezvoltare alternative, indubitabil barbare si totuși moderne. Ambiguitatea sa asupra acestui subiect reflectă un deficit în modul în care autorul înțelege liberalismul contemporan. Mare parte din argumentația sa ia ca dat faptul că reciclarea miturilor religioase în doctrine politice seculare, care a avut loc în comunism, nu apare în democrațiile avansate liberale. Însă, politicile promovate de Occident au fost bazate pe convingerea că, după o scurtă perioadă de terapie șoc, Rusia post-sovietică și Europa de Est vor reveni la o cale normală de dezvoltare și vor adopta valori liberale. O astfel idee nu avea nicio justificare istorică. În Rusia și în mare parte din Europa, valorile liberale nu au fost „normale”. Tismăneanu scrie că „în final, ‘reîntoarcerea în Europa’, prevestită în 1989, a însemnat ‘normalitate și o viață modernă’”. Cu toate acestea, dacă țările post-comuniste au revenit la normal este vorba de o versiune toxică a normalității, ce-i drept oarecum temperată, dar îndeajuns de reală, care a fost dominantă pentru lungi perioade ale secolului douăzeci.
Momentul de opacitate al Diavolului în istorie ține de puterea mitului în societățile liberale. Tismăneanu afirmă că „prăbușirea comunismului în Europa a permis posibilitatea mitologiilor politice alternative, care au dus la proliferarea unor fantasme ale salvării”. Se referă aici la țările post-comuniste unde dispariția Uniunii Sovietice a lăsat un vid care a fost umplut de naționalism etnocentric și un anti-semitism post-Holocaust care demonizează evreii în țări unde aproape nu mai sunt evrei. Dar impactul dispariției sovietismului a fost simțit și în democrațiile occidentale, unde ea a accentuat convingerea că societățile liberale sunt singurele care pot fi cu adevărat moderne. Trebuie apreciat faptul că Tismăneanu refuză să valideze „viziunea pseudo-hegeliana depășită a ‚triumfului final al liberalismului’”. Problema totuși este nu dacă liberalismul este menit să triumfe – o dezbatere sterilă despre inevitabilitatea istorică – ci dacă societățile liberale pot evita ceea ce el pertinent numește „hubris-ul contagios al modernității”. Pentru cei convinși că eșecul comunismului a fost un triumf al singurului mod de viață veritabil modern – un tip de mit escatologic și mai puțin o observație empirică – această problemă nu există. Pentru ei, liberalismul a fost enigma rezolvată a istoriei, care se știa pe sine că este răspunsul.
Același mit – o versiune golită din interior a credinței religioase în providență – stă la originea îndelungatei fascinații pentru comunism. Una dintre trăsăturile care distinge bolșevismul de țarism a fost accentul pus de Lenin și adepții săi pe nevoia unei transformări totale a societății. Despoții de tip vechi ar fi modernizat pas cu pas, dacă acest lucru li s-ar fi părut necesar pentru a se menține la putere. Dar ei nu și-ar fi asumat refacerea societății pe baza unui tipar nou; cu atât mai puțin ar fi încercat crearea unei noi umanități. Regimurile comuniste au comis crime în masă pentru a realiza astfel de transformări. În mod paradoxal, această trăsătură fundamental totalitară a fost cea care i-a captivat pe liberali. Aici ca și în general, distincția uzuală între utopism și meliorism nu trebuie absolutizată. În manifestările sale predominante, liberalismul a fost, în ultima vreme, o formă de religie a umanității. Cu puține excepții, iar Russell este una dintre ele, liberalii au considerat experimentul comunist drept expresia hiperbolică a propriului proiect de îmbunătățire a umanității. Dacă experimentul urma să eșueze, victimele pe care le-ar fi produs erau sacrificii necesare pe altarul progresului. A gândi diferit, a admite posibilitatea că milioanele de indivizi care au fost considerate drept nu întru-totul ființe umane au suferit inutil, ar însemna să pui sub semnul întrebării ideea că istoria este epopeea progresului constant al umanității, care pentru liberalii de astăzi este o dogmă. Din această cauză mulți, în pofida tuturor dovezilor contrare, continuă să nege asemănările clare dintre comunism și fascism. Orbirea față de adevărata natură a comunismul reflectă refuzul de a accepta că răul radical poate fi rezultatul pasiunii pentru progres.
Recenzie la volumul Devil in History. Communism, Fascism, and Some Lessons of the 20th Century de Vladimir Tismaneanu în Times Literary Supplement, pp. 7-8, 4 ianuarie 2013 (traducere din limba engleză de Bogdan C. Iacob)
