Deportaţi în Bărăgan. Amintiri din Siberia românească (2012)

Realizatori: Claudia-Florentina Dobre, Valeriu Antonovici.

 Filmul şi, implicit, subiectul filmului nu reprezintă decât o altă dovadă a faptului că România s-a aflat după 1945 sub o ocupaţie bolşevică indirectă, în sensul că ocupanţii nu erau direct invadatorii sovietici (chiar dacă aceştia au avut staţionate trupe în Republica Populară Română până în 1958), ci slugile lor. O ocupaţie prin delegaţie. Poate şi de aceea regimul a fost mult mai malefic şi pervers decât o ocupaţie străină clară şi bine delimitată.

Filmul „Deportaţi în Bărăgan. Amintiri din Siberia românească”[1], realizat de Claudia Florentina Dobre şi Valeriu Antonovici[2], retrasează operaţiunea din 1951 de deportare a bănătenilor, prin intermediul istoriei orale, oferind ocazia copiilor de atunci să-şi depene tristele amintirile. Acum ne este clar că autorităţile comuniste române au aplicat de fapt ad literam matricea (de)formatoare a comunismului sovietic, iar în acest proces şi-au avut locul nu numai sutele de mii de arestați care au înfundat Gulagul românesc (în mod similar Canalul Marea Albă-Marea Baltică atât de lăudat de Maxim Gorki a fost imitat fidel în Dobrogea românească) dar şi deportarea, iniţial a etnicilor germani, direct în URSS, iar apoi, în timpul paranoiei anti-titoiste şi a unui număr de aproximativ 40.000 de oameni (marea majoritate români, fie bănăţeni get beget, fie bucovineni sau basarabeni fugiţi din calea Armatei Roşii, dar şi etnici germani, iugoslavi, aromâni, maghiari) care au avut ghinionul să locuiască în satele aflate în apropierea graniţei româno-iugoslave. Elemente nesigure care, în logica pervertită a stalinismului, ar fi putut „periclita” siguranţa trupelor româno-sovietice în cazul unui război cu fostul frate rebel, Iugoslavia titoistă.

Tipic stalinistă era şi metoda de operare a trupelor comuniste (indiferent dacă erau sovietice, mai ales trupele NKVD sau ale Armatei Populare Române): garniturile de bou-vagoane aduse din timp, satele înconjurate cu soldaţi înarmaţi cu muniţie de război postaţi din 50 în 50 de metri, oferirea unui interval de 1-2 ore pentru ca familiile condamnate să-şi strângă calabalâcul (dar ce poate fi împachetat pentru o călătorie în necunoscut, de către o familie numeroasă, cum erau cele din mediul rural românesc acum 60 de ani, în doar două ore?), îmbarcarea în vagoane de animale şi călătoria. Exista frica foarte reală de a fi deportaţi direct în Siberia.

După mai multe zile de mers cu trenul („eram păziţi de parcă eram criminali de război”) au fost debarcaţi direct în Bărăgan, indicându-li-se nişte ţăruşi unde trebuiau să-şi ridice casele (din chirpici). Şocul nu avea cum să nu fie uriaş: să fii scos din casa ta şi aruncat în mijloculul unei câmpii aride, fără acoperiş deasupra capului, cu copii mici, nu poate fi uşor! Exact la fel făcuseră sovieticii cu milioanele de deportaţi de unde şi o rată a mortalităţii uriaşă şi chiar recurgearea la canibalism (vezi Nicolas Werth-Insula canibalilor). Dar ce-şi aduc aminte bătrânii de azi, copiii de atunci? Ceea ce şi-ar aduce aminte şi copiii bucovineni, basarabeni, lituanieni, ucrainieni deportaţi pe malurile Eniseiului, la Vorkuta sau Kazahstan: „mie mi-a fost întotdeauna frig şi foame” (ideea definitorie a comunismului universal), ”nici măcar sicrie nu au fost la început”, apa le era adusă direct din braţul Borcea, cu cisternele, iar oamenii se băteau pentru ea. Foamea era o prezenţă constantă, chinuitoare, foamea fiind de altfel un alt element de bază al comunismului mondial. Copiii de atunci se bucurau când mâncau o bucată de pâine udă cu zahar, un cubuleţ de gem, mămăligă cu marmeladă, căci mesele obişnuite constau în ciorbe de urzici, arpacaş. Dintr-un ou o mamă hrănea doi copii.

Ca şi în Siberia, prima iarnă a fost cea mai dură, ea ucigând fără cruţare pe toţi cei care erau mai slabi. Deportaţii şi-au încropit colibe din crengi de copac, din stuf etc. Nişte improvizaţii „O vad si acum pe mama plangand” Este ceva mai teribil decât durerea părintelui care-şi vede copilul chinuit şi nu poate face nimic? Focul se făcea cu cocenii de porumb sau cu rădăcini. Iadul comunist în întreaga sa amploare. Din fericire, nici acesta nu avea să dureze prea mult timp (spre deosebire de deportaţii sovietici din anii 1930 care, în măsura în care au supravieţuit, au trăit şi mai bine de 20 de ani în îngheţata Siberie, deşerticul Kazahstan etc.), deportaţii români au avut norocul ca moartea lui Stalin, din martie 1953, să aducă schimbări importante, astfel încât, după cinci ani, deportaţii au putut pleca, în măsura în care mai aveau unde să se ducă, iar cele 18 satele întemeiate de deportaţi au dispărut treptat în neantul Bărăganului.

Chiar dacă au scăpat mai ieftin decât deportaţii sovietici (a se vedea şi mărturia Aniţei Nandriş Cudla), multe destine au fost frânte, copilării traumatizate, familii destrămate, întreaga suită de orori soft pe care sistemul comunist le-a produs fără nici o urmă de remuşcare. Unul dintre martorii de atunci se întreba cu amărăciune „memoria, ce sens mai are?”, adăugând faptul că mult timp nici copiii lui nu au fost interesaţi de acele negre amintiri. Are sens pentru că, până la urmă, adevărul învinge, iar lupta pentru păstrarea memoriei nu face decât să grabească un adevăr inevitabil.

Filmul este un material pedagogic perfect şi, într-o ţară normală, cu simţul memoriei şi al datoriei faţă de cei morţi sau chinuiţi aiurea, ar fi fost un instrument excelent pentru a fi folosit la şcoală, universitate, televiziune, muzeu memorial ale comunismului etc. Din nefericire, România mai are de aşteptat (şi) în acest domeniu, degeaba există oameni care sunt pasionaţi de această muncă, dacă sistemului (şi/sau ţării?) nu-i pasă.

Cititi s comentati pe site-ul filme-carti.ro.