Pe aceeași temă
Poate că spiritul lui Lucian Blaga a supravieţuit cel mai durabil prin fiica sa, cea care – după mai mulţi ani de aşteptare şi ezitare – i-a editat în integralitate opera, cu o tenacitate mai rar întâlnită la alţi urmaşi ai marilor scriitori români.
Această întreprindere (editorială şi spirituală) a presupus şi sacrificii în plan personal – de exemplu, rămânerea într-o ţară comunistă, cu riscul de a fi victima urmăririi informative a Securităţii (în calitate atât de urmaş al lui Blaga, cât şi de soţie a unui marxist disident precum Tudor Bugnariu). Salvarea creaţiei părintelui său a însemnat respingerea ofertelor de a se stabili în străinătate; pentru Dorli Blaga, „îmbierea mefistofelică“ de a rămâne în Occident ar fi echivalat cu un fel de trădare a tatălui (p. 10). Fiica scriitorului alege responsabilitatea uriaşă de a fi legatarul testamentar în cazul creaţiei literare şi filosofice a lui Lucian Blaga. La începutul anilor 1950, acesta din urmă îi declarase fiicei imperativ-premonitoriu: „cariera ta peste doi-trei ani va fi una singură – să administrezi bine toată proprietatea mea filosofică, literară, teatrală“ (p. 44).
Dar în acea epocă a-l avea părinte pe Lucian Blaga era o „vină“ ideologică. Tânăra studentă la Fizică – la Universitatea „Victor Babeş“ din Cluj – a fost supusă unui experiment de pedagogie infernală. Cum cursurile despre bazele marxism-leninismului erau predate şi studenţilor de la ştiinţe exacte, Dorli Blaga este nevoită să asiste în 1950 la stigmatizarea dramatică a propriului tată. „Profesorul“ de filosofie marxist-leninistă trimis de la Bucureşti să întărească vigilenţa ideologică a studenţilor clujeni declarase de la catedră pe un ton vehement că, prin filosofia lui, Lucian Blaga poate fi pus în rândul „criminalilor de război“ (p. 36). Episodul dă seamă şi despre gradul ridicat de îndoctrinare din epocă. Poate că prelungiri ale acestui mod de a gândi s-au păstrat până în 1989, generând o moştenire toxică asumată de către unii dintre acei studenţi „educaţi“ în acest mod. În anii 1980 se întâmplă un fenomen care merită consemnat: foşti absolvenţi din deceniul şase ai Facultăţii bucureştene de Filosofie, ajunşi la vârful sistemului editorial şi cultural, nu se arată prea interesaţi – ca să folosesc un eufemism – de publicarea operei filosofice a lui Blaga. Totuşi, contextul din ultimul deceniu comunist este unul diferit: „au mai fost organizate turbulenţe anti-Blaga de către unele cercuri – îşi aminteşte Dorli Blaga – , atunci când a apărut prima Trilogie (a cunoaşterii) [în 1984]. Am găsit oarecare dovezi în nişte documente ale Securităţii pe care le studiez. Interesant [este] că erau criticaţi turbulenţii, nu Blaga. Dar eram la 23 de ani de la moartea lui. El nu mai prezenta un pericol. Cred că «în preajma revoluţiei» se schiţa un nou atac“ (p. 186). Ofensiva ideologică era pregătită acum de către foşti teoreticieni marxist-leninişti ai revoluţiei socialiste, dar sprijinul oficial părea îndoielnic. Cu totul alta se prezenta situaţia în intervalul 1947–1960: Lucian Blaga era interzis, ca autor, fiind tolerat ca traducător. Putea fi însă oricând anchetat sau arestat (aparent paradoxal, din diverse motive, perioada critică pentru Blaga nu a fost la începutul anilor 1950, ci între 1958 şi 1960). Acum supravegherea Securităţii a fost dublată de atacul ignobil al lui Mihai Beniuc din vara lui 1959, odată cu publicarea unor fragmente din romanul Pe muche de cuţit („Marele Anonim“) în Gazeta literară. Pe acest fundal, mai mulţi intelectuali arestaţi sunt interogaţi şi cu privire la Lucian Blaga; Securitatea îl însoţeşte pe scriitorul fără suflare chiar şi cu prilejul înhumării de la Lancrăm la 9 mai 1961 (p. 60).
În martie 1961, atunci când sfârşitul poetului şi filosofului se prefigura, Dorli Blaga ajunge în audienţă la Leonte Răutu (p. 60), şeful Direcţiei de Propagandă şi Cultură a Comitetului Central. Pontiful ideologic îşi ajustase profilul politic în funcţie de cerinţele noii orientări a conducerii partidului comunist, tot mai hotărâtă să se distanţeze de Moscova. În plus, un Lucian Blaga suferind, internat în clinicile Clujului, nu mai reprezenta un real pericol. Blaga este reevaluat, iar Dorli Blaga încearcă să exploateze permisivitatea autorităţilor politice. Îşi păstrează însă şi doza de prudenţă: „vreţi să construiţi socialismul în spaţiul mioritic“ (p. 243) – îl întreabă ea sarcastic pe criticul N. Tertulian, venit să se documenteze cu privire la poezia lui Blaga. Interesant este că această remarcă acidă nu apare în însemnările memorialistice ale lui D.B., ci într-o delaţiune a agentului „Şerban“ – deconspirat de CNSAS în persoana lui Pavel Apostol.
George Ivaşcu, selectat în prezenţa lui L. Răutu pentru editarea operei poetice, se dovedeşte o alegere contradictorie. Pe lângă dimensiunea pozitivă (publicarea lui Blaga după aproape 15 ani de interdicţie), se vădesc şi defectele majore ale acestui demers editorial (nerespectarea ciclurilor poetice, neincluderea multor versuri, prefeţe care denaturează etc.). Cum remarcă şi Dorli Blaga, prefaţa a fost sub comunism o adevărată instituţie, inclusiv cu rol cenzorial şi de filtrare (de „călăuzire“ ideologică a cititorului, oferind interpretarea dezirabilă politic şi falsificându-l de multe ori pe autor). Sunt tot atâtea motive pentru fiica marelui poet să îşi asume editarea în întregime, fără intermediari, a operei blagiene. Alegerea lui Al. Tănase pentru a scrie studiile introductive la trilogii a fost discutabilă, dar poate că – în circumstanţele de atunci – a fost „răul cel mai mic“.
Probabil că într-o Românie burgheză şi după 1945 Dorli Blaga ar fi lucrat fie la o casă de modă, fie într-un atelier de artă decorativă. În comunism, însă, pentru Dorli Blaga creaţia vestimentară şi croitoria de calitate rămân doar la statutul de hobby-uri. S-a realizat într-o altă profesie, la Institutul de Documentare Tehnică, dar a avut şi o a doua normă întreagă de muncă: aceea de editor fidel al propriului tată. Cartea – scrisă în bună parte la îndemnul Martei Petreu – este şi povestea emoţionantă a respectării testamentului spiritual al lui Lucian Blaga. //
DORLI BLAGA - Tatăl meu, Lucian Blaga; ediţia a II-a revăzută şi adăugită; Editura Humanitas, 2012
