Pe aceeași temă
În chiar anul în care se împlinesc un secol de la dispariţia lui Ion Luca Caragiale şi 160 de ani de la naşterea sa, Editura Polirom publică o importantă culegere de eseuri şi studii despre scrierile marelui dramaturg român. Semnată de Marta Petreu, profesor la Universitatea „Babeş-Bolyai“, unde predă istoria filosofiei româneşti, volumul este o monografie tematică despre gândirea lui Caragiale, înfăţişându-l pe marele dramaturg şi prozator într-o ipostază mai puţin cunoscută, aceea de „filosof“. Prin filosofie înţelegem „nu o grandioasă construcţie sistematică, nu un doct discurs universitar, ci o reflecţie generală, chiar dacă fulgurantă, asupra celor ce sunt, o căutare de sensuri, nu o posesiune de certitudini“, scrie Marta Petreu.
După mărturia lui Slavici, Caragiale a învăţat filosofia „marelui moftangiu“ de la Eminescu. Caragiale rămâne în esenţă un filosof altfel neumblat la vreo şcoală filosofică, dar pasionat de filosofie şi care îşi pune întrebări tipic filosofice, devenind chiar creatorul câtorva concepte originale, precum „estele“, „suntem“, „elemental“. Este apropiat de gândirea lui Machiavelli şi Schopenhauer, dar destul de îndepărtat de Kant. Nu lipsesc nici referirile la stoicism, Galilei, Newton sau John Locke. Descoperim un Caragiale iscoditor peste măsură, interesat de teoriile contemporane din ştiinţe şi, asemenea celor mai mulţi intelectuali români din epocă, gândind lumea prin teoria junimist-maioresciană a formelor fără fond şi sensibil la filosofia schopenhaueriană a „voinţei de a fi“. Aşadar, ce cultură teoretică şi mai ales filosofică avea Caragiale? Ce gândea el despre lume, despre Dumnezeu, despre artă? Ce credea el, iar nu personajele lui, despre starea României? Care sunt filosofii pe care i-a citit şi cum l-au influenţat ei?
// MARTA PETREU
// Filosofia lui Caragiale
// Editura Polirom, 2012
