Jocuri riscante

Romanul intitulat așa de aiuristic Mămica la două albăstrele se ține totuși bine, prin narațiunea rotundă. Are cap și coadă, o creștere ținută în frâu și rezolvări ferme, unele amare, altele melodramatice sau sarcastice.

Un titlu aiurit și incitant, o poveste din lumea noastră subțiată și rea, despre le­ha­mite și distorsiune morală decolorată de­riziv. În Mămica la două albăstrele, Doi­na Ruști compune dintr-o răsuflare o carte bună, pe o temă mai veche a prozei ei, copilul demonic și răz­bu­nă­tor. Atentă la aerul tim­pu­lui, lucrează mai ales cu „ma­terial reciclat“, res­pec­tiv cu modelele curente de surogate de viață: știrea ta­bloid, zumzăiala asediantă a SMS-urilor, Facebook-ul ca joc și ca joc pervers, lu­mea de mall etc., toate consumate bulimic și aruncate mecanic la gunoi. Atmosfera îi vine mănușă autoarei, care găsește rapid trei personaje tari, unul slab, plus unul ra­tat (dar marginal) ca să întoarcă pe dos câ­teva luni din viața lor și să vedem de­de­subt mizeria, egoismul, ambiția rece, eșe­cul.

Carina terorizează energic în cen­trul cărții - o fetiță de 7 ani, adop­tată de cuplul None și Flori, pe care operatorul TV și asis­tenta medicală o cresc cu asis­tența mamei lui None, Geta. În 250 de pagini, None ajunge, de la reacția de în­drăgostit cu care primea pe telefon me­sajele Carinei, până la depunerea ei înapoi la căminul de copii. Prin filtrul lui (per­sonaj slab de caracter) vedem tot restul în roman, totul trece prin firea lui călduță, nehotărâtă, de fost copil fără tată, și se re­fractă în consecință. Ca un cadraj reglat îndelung, viața i se arată cu claritate lui No­ne abia târziu, când va închide totul pes­te mariajul ratat, peste mormântul unei mame vinovate de multe în viața ei as­cunsă, peste experiența eșuată a pa­ter­nității. Vinde tot (un amărât de apar­ta­ment confort 2) și trimite banii surorii mai mici plecate la muncă în Spania. Li­niștea nimicului recâștigat este sentința pentru murdăriile găsite în drumul vieții.

None e prototipul bărbatului comun de Bu­curești: dornic de mai bine, dar cu zvâ­curi de voință efemere, comod, înmuiat, docil chiar, pentru că dublu surclasat de o nevastă descurcăreață (își face rost de un contract pe șase luni la o clinică în El­veția) și plată ca o farfurie (își drege im­pasibilă pe net hormonii neutilizați) și de o mamă aparent modestă, de fapt gardian feroce al vieții fiului ei.

Portretul copilului nu mai are detenta tra­gică din Lizoanca, dar reia „mobilul“ de acolo. Carina e un copil abandonat, apoi adop­tat și iubit iresponsabil, și care se dezvoltă ca răspuns răzbunător față de condiția lui inițială. Doina Ruști o scrie pe Carina în cheie demonică, mai și șarjează pe ici, pe colo, dar fără să rateze nota do­minantă, care trebuie căutată în zona thril­ler-ului. Carina e obraznică și abuzivă, la început doar copil râzgâiat – cere la prânz un netbook alb și-l refuză seara fiindcă nu e cel cu trei floricele colorate pe capacul alb. Apoi, ca o creatură mică și nesimțită, când face scene că blegii de părinți n-au reușit s-o bage la clasa în care învăța pre­feratul ei. Treptat, ca o perversă precoce, care fură stick-ul decorat cu diamante(!) al unui băiat de manelist, se masturbează în cadă boită până-n dinți și frecventează netul cu asiduitate patologică. Scenele din curtea școlii sunt un veritabil reality-show, amuzant, dacă nu ți-ar face pielea de găină.

Doina Ruști se pricepe foarte bine să con­ducă jocul nuanțelor psihologice într-o scriitură simplă, de mare (și pe alocuri ris­cantă) oralitate. Dezvrăjirea fericitului tată adoptiv merge paralel cu „îndrăcirea“ fiicei („are o uitătură de șarlatancă“, remarcă și mama ei într-o zi). Omul coboară în deza­măgire treaptă cu treaptă, dar parțial pe mâna lui: plictisul resemnat al căs­ni­ciei „reușite“ îl aruncă pe neașteptate într-o relație cu cântăreața Li Zeta, pro­dus tipic al presei tabloid, cu vilă, fițe, clip-uri și manager. Pe parcurs, None mai are și ghinionul să reconstituie câteva piese lipsă din puzzle-ul propriei copilării. O întâlnește pe a doua nevastă a tatălui lui și descoperă că totul e... invers. Da, tatăl își părăsise într-adevăr familia pentru o altă femeie (Jegu Mondial, i se spunea la None acasă), dar ma­ma obținuse custodia exclusivă a co­piilor printr-o înșelătorie cinică: își dre­sase fiica de 4 ani să declare orori în ins­tanță, și anume că ar fi fost abuzată sexual de tată (de aici și reparația tardivă a ba­nilor trimiși de None surorii, „prin Wes­tern Union“). Bulversat de ce a aflat, No­ne mai încasează și finalul abrupt al isto­riei lui de amor cu Li Zeta: femeia e omo­râtă în casă cu 18 lovituri de cuțit... de bucătărie. Curat scenariu de știre TV scoasă din deget, dar și pistă de suspans, care nu va rămâne neexploatată.

Acestea sunt doar cele mai fra­pante preluări din materia vie a unei lumi în care domină Elodia și „fața de gușter a dom­nului Dan“ (Dan Diaconescu), dar nu sunt singurele. Doina Ruști e un captator de medii și de jargoane pasionat până la adicție. Adună cu viteză de man­gustă ticuri, sintagme, mantre, șuvoaie de vorbe, pe care le toarnă în dialoguri co­borâte, cu toată ironia, din taxi, din se­riale ori din reality-show-uri. De pildă, un mediu reprodus foarte bine e cel re­por­tericesc: Alexandra, reporterul de știri din echipa lui None, dă câteva recitaluri de gen care trebuie gustate direct în carte.

De unde însă titlul aiurit al cărții? De unde nu te-ai aștepta: Mămica la două al­băstrele este identitatea de Facebook a cuiva care îi scrie mesaje flatante... pre­mierului Victor Ponta. Mai multe ase­me­nea postări, comentate de destinatar tot pe FB, întretaie narațiunea principală, fă­ră vreo legătură evidentă, în afară de pla­sarea exactă în timp: suntem în a doua parte a lui 2012, imediat după referen­du­mul de suspendare a președintelui, vine vorba și despre plagiat, de Curtea Cons­tituțională, de vânzarea Oltchim, de întâ­l­nirea ambiguă de pe Aeroportul Otopeni a primului ministru român cu ministrul de Externe britanic, de fuga brokerului Si­ma etc. Și totuși, care e rostul acestor sec­vențe? Unul ironic, desigur, dar nu și valabil esteticește. Poate tocmai de-aceea li se adaugă un sens clar la sfârșit, când deducem că autoarea postărilor semnate ex­travagant „Mămica la două albăstrele“ nu e alta decât pensionara Geta, mama lui None și bunica adoptivă a Carinei, cea care o însoțește în toate escapadele ei ne­potrivite pe Internet, dar nu ca o bunică îngăduitoare, ci ca un ghid pervers – rezultă ulterior. Aceeași Geta - țineți-vă bine – este și asasina cântăreței Li Zeta. De ce chiar până la crimă? Reluat de la cap, șirul de amănunte despre mama ope­ratorului None dezvăluie un monstru bine camuflat, ca bunicuța din Scufița Roșie: viol psihologic asupra propriei fiice de 4 ani, pe care o pune să invoce abuzuri se­xuale inventate; „castrare“ prin grijă ex­cesivă a fiului, căruia ea îi găsește nevasta, ea copilul de adoptat, gândit ca un leu­coplast peste fisura tot mai evidentă din­tre soți; crimă pentru „salvarea“ căsniciei băiatului ei, în fapt răzbunare josnică pen­tru o viață înecată în rău. O vorbă veche de-a pensionarei Geta, cu care îmbro­bo­dea vânzătorii pe vremea lui Ceaușescu: „am venit și eu, sunt mama la două al­băstrele“, devine semnătura virtuală pe un destin cum nu se poate mai real (al ei) și pe încă vreo două-trei, scoase definitiv de pe șine (Carina, Flori, None). Cât des­pre impactul asupra destinului premie­ru­lui chemat în acest roman, fiți liniștiți, e zero.

Doina Ruști scrie cu prea ne­li­niș­titoare ușurință. Un noroc, s-ar zice, dar și un risc. Ca și în celelalte cărți, sunt și aici mul­te pagini, secvențe, capitole sub nivelul autoarei. Tot ce se leagă de Li Zeta, de pildă – suspinele ei de amor, ne­împlinirile ei serioase și triste –, e rebutat. Nici Flori, asistenta medicală de patruzeci de ani, cu bluzele ei largi peste bustul im­punător (față de sânii Li Zetei, „ca două burți de pisoi adormiți“), nu e o reușită de la un capăt la altul, sunt pagini întregi de plicticoase și neconvingătoare mono­loage interioare ale acestei femei cu ori­zontul cât fereastra de la baie. Cât despre jurnalul FB al lui Ponta, ori despre ma­ne­listul care recită din Apollinaire, sau bie­tele versuri ale lui Radu Vancu postate pe Facebook de o cvasi-analfabetă ca Li Zeta, ce să mai vorbim!?

Romanul intitulat așa de aiuristic Mămica la două albăstrele se ține totuși bine, prin narațiunea rotundă. Are cap și coadă, o creștere ținută în frâu și rezolvări ferme, unele amare, altele melodramatice sau sar­castice. Pe termen lung însă, Doina Ruști își asumă un risc: subiectele luate direct „din viață“ pot frâna succesul prin blo­ca­rea în tautologie și clișeu (au pățit-o câ­ți­va prozatori talentați). Doina Ruști ar putea evita capcana, pentru că e in­ge­ni­oasă, ludică și alertă. Cu condiția să nu se îndrepte cu tot cu întreaga-i energie spre cine știe ce „roluri de compoziție“, unde pândesc perfide poza livrescă și ama­toris­mul. //