De același autor
Duminică, 21 decembrie, noul președinte își va depune jurământul în parlament și își va prelua „mandatul”. Dar ce este acest „mandate”, dincolo de dimensiunea legal-constituțională? Este o formă de contract cu națiunea, o asumare a unei misiuni care răspunde unui context istoric.
Mandatul unui președinte ales direct e departe de a fi dat numai de suma promisiunilor din campanie. Asta și pentru că șeful de stat are o responsabilitate care depășește cu mult granițele părții din societate care l-a ales. Deja sondajele ne arată o societate românească în care optimismul față de viitor crește, iar partea de Românie care nu s-a dus la vot privește pozitiv rezultatul prezidențialelor. Dacă ar fi să rezumăm, mandatul președintelui Iohannis este suma speranțelor pe care victoria sa le-a suscitat. Înainte de a intra mai în detaliu, trebuie să ne oprim asupra dimensiunii copleșitoare a acestei misiuni.
Cum s-a ajuns aici? Putem enumera rapid patru factori importanți. Primul este înlăturarea pericolului reprezentat de un stat pesedizat. Al doilea este sfârșitul președinției Băsescu, simțit de mulți ca o eliberare, căci zece ani reprezintă o perioadă lungă, iar activismul acestuia a dus la un fel de oboseală colectivă. Al treilea element este fenomenul revenirii societății civile ca actor de presiune, o societate civilă ideologic formatată antisistem. În al patrulea rând, este chiar factorul Iohannis, primul președinte care nu avea niciun rol politic înainte de 1989, primul care devine președinte înainte de a avea buletin de București, nu în ultimul rând, primul președinte provenit dintr-o minoritate națională.
Ultimii doi factori sunt esențiali pentru a sublinia natura mandatului președintelui venit din afara sistemului. Prudența sa în promisiuni, prestația modestă de la mitinguri sau din aparițiile televizate au limitat efectul aproape magic al întâlnirii între o cerere socială de schimbare și un candidat care corespundea cererii. Abia la turul doi și, mai ales, după aflarea rezultatelor, a putut fi decriptată semnificația profundă a acestor alegeri. Nu puțini au fost aceia care au comparat momentul 16 noiembrie cu cel din decembrie 1989. Simplul fapt că o astfel de comparație a fost făcută ne dă o bună imagine a așteptării care există.
Prin ponderarea sa, Iohannis poate câștiga timp. Dar normalitatea și modestia de până acum a președintelui ales nu-l vor ajuta să și modereze speranțele care sunt puse în el. În consecință, dacă nu vrea să devină cea mai mare dezamăgire politică de după 1989, va trebui în primul rând să asume speranțele pe care le-a suscitat, în parte, în ciuda prestației sale și în ciuda prestației partidelor care l-au susținut. O astfel de asumare explicită va fi necesară pentru că are nevoie de această societate pentru a îndeplini mâine măcar o parte din așteptări.
Acest mâine poate fi peste cinci sau zece ani, dar când se va trage linia, ștacheta va fi foarte sus, acolo unde a pus-o actualul context, inclusiv combinația între mitul neamțului, primarul competent și omul din afara sistemului dâmbovițean. Atunci românii vor privi ce s-a făcut în toate domeniile: de la continuarea luptei anticorupție până la calitatea celor care îi înlocuiesc pe corupții dovediți, de la încurajarea și liberalizarea acțiunii civice și politice până la aflarea adevărului despre Revoluție, de la eliberarea economiei de sub presiunea rețelelor corupte până la calitatea mass-media, de la soarta baroniilor locale până la percepția României în UE. Nu miniștrii sau consilierii populari, ci angajamentul pentru schimbare dovedit în politici concrete va putea păstra în mod durabil sprijinul social pentru noul titular de la Cotroceni și pentru partidul care îl susține. Un test în termeni de curaj politic va fi atitudinea față de repornirea schimbărilor în sistemul de educație și față de sectorul sănătății publice. Președintele nu trebuie să se ocupe de micromanagementul reformelor, dar, dacă acestea nu se bucură de sprijinul său constant, ele vor fi limitate sau blocate.
Deși pare a avea o sarcină copleșitoare, Iohannis are și avantaje fără precedent. Sprijinul social este numai unul dintre ele. Altul este dat de starea sistemului de partide: noul PNL abia se structurează și este legat prin cordon ombilical de popularitatea lui Iohannis. PSD este mai măcinat ca niciodată de lupte intestine. Celelalte formațiuni politice sunt realități fantomatice și nu au electorat propriu, în afară de UDMR. Restructurarea sistemului de partide se va face treptat, iar președintele poate beneficia de asta. În plus, Iohannis moștenește de la Băsescu o funcție prezidențială care, dincolo de imaginea de moment, este net întărită atât la nivelul practicii, cât și la cel al atribuțiilor recunoscute de Curtea Constituțională. Excepția este existența spectrului suspendării, dar aceasta nu e plauzibilă decât în cazul unui președinte nepopular.
Primul test va fi raportarea la guvernare. Aici sunt numai variante dificile, dar rămânerea lui Ponta nu e o opțiune. Un nou Executiv trebuie să aibă culoarea politică legitimată de noua majoritate care s-a exprimat prin vot. Parlamentarii vor trebui să aleagă între un nou guvern și anticipate. Iohannis nu are de ales, trebuie să răspundă așteptărilor românilor. Așteptări colective care îl împing pe fostul primar al Sibiului pe drumul istoriei, care înseamnă fie urcarea anevoioasă a muntelui schimbării, fie căderea în prăpastie.