De același autor
Publicul, nu foarte numeros, era mixt. Pe de o parte, imigranţi (exilaţi) veterani more or less, pe de alta, studenţi. Primii au deschis şi au închis o discuţie despre comunism, la care ultimii au asistat în tăcere. Discursul primilor, mulţi autoexilaţi, este stereotipic şi poate fi explicat pornind de la un studiu al lui Bronislaw Baczko despre revoluţionarii francezi emigraţi în Anglia după eşecul proiectului revolţionar. Părăsind teritoriul realităţii pe care voiau şi mai vor să o transforme, ei încep să o idealizeze, iar memoria lor o păstrează neschimbată. Acţiunea pe care n-au reuşit-o acolo şi atunci se transformă în mitul unui viitor contrafactual, la care ei nu încetează să se raporteze escatologic. Dar prezentul le scapă şi le va scăpa mereu, pentru că exilîndu-se dintr-un spaţiu, au părăsit şi un timp. Mutatis mutandis, imigranţii români de la Paris trăiesc acum încă în realitatea dihotomică a comunismului de acasă versus libertatea din exil.
Trecutul de acasă este cel al catastrofei comuniste, iar prezentul din exil este cel al unei libertăţi grevate mereu de nostalgia imposibilului, de ficţiune unui acasă liberă. După 1989, acest vis nu pregetă să se împlinească. Cuantificarea realizării sale depinde însă de un singur criteriu: acela al relaţiei dintre prezentul social-politic şi trecurul comunist. Pentru că ei se află în exil, această relaţie nu poate fi evaluată altfel decît tot prin intermediul memoriei afective şi a raportului ei cu discursul explicit al societăţii româneşti. De pildă, orice partid sau atitudine de stînga vor fi automat, a priori respinse ca legate substanţial de comunismul românesc. De aici şi confuzia, insignifiantă din perspectiva lor, dintre stînga, socialism, comunism şi ceauşism.
Identificarea aceasta este justificată de experienţe personale dureroase. Dar tocmai aceste experienţe îi fac să nu poată concepe un alt tip de experienţe la fel de autentice, cele ale francezilor, de pildă. Francezii au experienţa ocupaţiei naziste, iar din perspectiva aceasta, angajamentul de stînga nu poate fi decît eliberator. Hitler, nu Stalin, a trecut pe sub Arcul de Triumf şi a semnat, în 1940, actul prin care ocupa Franţa în acelaşi vagon de tren în care, în 1918, fusese semnat armistițiul care încheia Marele Război.
Tăcerea tinerilor a fost binevenită: tinerii încă nu au de spus nimic, ei trebuie să asculte şi să înţeleagă istoria ascultînd povestea experienţelor celor mai vârstnici. Experienţa tînărului este de la bun început compromisă, pentru că el nu are mijloacele de a o judeca şi de a-i conferi sens. Ea e practic o percepţie, nu o experienţă (pentru a relua o distincţie teoretică) şi nu poate deveni experienţă decît în naraţiunea pe care tînărul n-o poate încă produce, deoarece îi lipseşte distanţa constitutivă perspectivei istorice. Tînărul nu are poveşti de spus, ci doar de relatat evenimente care încă nu se pot lega. Liantul este tocmai ceea ce poate transmite naraţiunea vîrstnicului. Despre acest liant voi vorbi acum.
Am încercat şi încerc să înţeleg modul în care s-a produs o scindare între generaţia, en gros, a intelectualilor care au apucat maturitatea în comunism şi cea a intelectualilor care aveau atunci între 10 şi 20 de ani. De asemenea, mai departe, să înţeleg cum de este atît de greu de acceptat ceva foarte simplu: relativitatea adevărului istoric, între anumite limite, desigur, prin prisma percepţiilor vârstinicilor şi tinerilor. Încerc să explic această ruptură în doi timpi. Prima are în centru noţiunea de naraţiune, a doua, de orizont istoric.
Relaţia dintre literatură şi politic nu a fost tocmai ambiguă în ceauşism. În principiu, scriitorii buni (rolul criticii a fost aici decisiv) erau împotriva dictaturii. Specialitatea lor erau alegoriile cu trimiteri la realitatea socială şi morală a epocii. Uneori, plasau în textele lor aluzii contraputere spre plăcerea vindicativă a cititorilor. Lumea românească era foarte simplu de citit: binele şi răul aveau taberele lor. Suferinţele populare din anii 80 nu făceau decît să clarifice spaţiul fiecărei tabere: familia Ceauşescu (şi mai ales Elena Ceauşescu, vezi percepţia tînărului Radu Fiulipescu în Herma Kennel, Jogging cu Securitatea) împreună cu tot aparatul de propagandă şi represiune, pe de alta restul poporului (minus turnătorii, mulţi, dar neştiuţi). Astfel, o poveste a ceaşismului românesc nu are nevoie să profite de pe urma inovaţiilor formale şi retorice ale postmodernismului literar pentru a fi uşor de asimilat adevărului istoric. Oricine ştie să scrie şi să citească îl spune fidel. E atît de lizibilă încît pare o poveste pentru copii. Morala se află în poveste, iar autorul ei, oricare ar fi el, nu trebuie să facă dovada nici unei subtilităţi pentru a o transmite.
Dictatura ceauşistă a făcut ca, în România, orice teorie, în sens umanist, să fie inutilă. Nici istoria, nici realismul în literatură, nici filozofia nu au suferit pînă în 1989 nicio criză epistemologică, pentru simplul motiv că o prezenţă atît de compactă şi evidentă a răului sfida orice îndoială sau reflecţie. De aceea, postmodernismul a fost de la bun început un capriţ intelectual şi, constatăm azi, aşa a şi rămas. Intelectualii români nu aveau nevoie de teorie pentru a descrie realitatea.
Se ştie că orice societate propune naraţiuni de legitimare a prezentului şi trecutului. România ceauşistă a propus o singură poveste – cu excepţia celor, puţini totuşi, care erau autorii minciunii oficiale. Dar în basmul ideologic din ziare nu credea nimeni, nici măcar autorii lui. România postcomunistă a început însă, liberă fiind, şi mai ales după 1996, să producă istorii concurente.
După 2000, niciuna nu mai putea fi considerată dominantă, iar o dovadă a scăderii mizei lor este nesfîrşita dezbatere despre Revoluţie, pe care filmul lui Corneliu Porumboiu A fost sau n-a fost o transformă într-un topos caragialesc. Dar Revoluţia nu e singura intrigă a naraţiunilor istorice postcomuniste. Ideologia, economia, capitalismul, societatea, paseismul şi progresismul, toate aceste noduri narative, pe care oricine le putea desface corect înainte de 1989, au ajuns să aibe nevoie de mai mult decît două mîini inervate pentru a fi descâlcite. Ceea ce în Occidentul liber se întîmplă măcar după 1945, la noi se întîmplă acum: prezentul nu-şi mai conţine povestea legitimantă; ele s-au înmulţit şi sînt privite circumspect. De ele se poate profita, de pe urma lor se poate cîştiga. Tinerii care nu au trăit, sau au apucat puţin din ceauşism au toate motivele să se îndoiască de verdicitatea oricărei naraţiuni care li se prezintă.
Nu le este suficient să privească împrejur ca să ştie ce e adevăr şi ce nu din ceea ce li se povesteşte. Astăzi vocile publice sînt multe şi egale, nu se mai ştie cine minte şi cine nu. Nu se mai ştie nici măcar ce momente ale unei poveşti sînt autentice şi cum un singur ocol pe o linie dreaptă poate influenţa direcţia moralei livrate la final. Pentru unii, aceste poveşti sînt pur şi simplu lipsite de miză. De ce l-ar interesa pe un fost deţinut politic sub Ceauşescu dacă un anume sistem electoral e mai bun ca altul, atîta vreme cît e democraţie? De ce l-ar afecta faptul că nu avem autostrăzi şi că în România se fură enorm, indiferent de partidul aflat la guvernare, dacă are libertatea de a critica pe care n-a avut-o atunci? Cum să i se pară demnă de atenţie o critică a neoliberalismului american, cînd el aştepta – vezi California Dreamin a lui Cristian Nemescu – de o viaţă americanii?
Şi acum trec la partea a doua a argumentaţiei mele, scurtă. Fiecare grup social, fiecare individ are un orizont istoric de percepţie şi interpretare a realităţii. Extremele lui sînt cele care generează reacţiile subiectului istoric. Pentru un deţinut politic din anii 50, aceste extreme diferă consistent de cele ale unui deţinut politic din anii 80 şi radical de cele ale unui asistent universitar din anii 2000, căruia guvernul la putere i-a luat dreptul de a cerceta din lipsă de fonduri. Totuşi, este imposibil să învinovăţeşti un tînăr pentru că pune la îndoială istoria despre care vârstnicul e convins că spune adevărul. Desigur, o crimă sau o molestare fizică sînt fapte. Dar ele nu fac sens singure. Pentru că tot crime s-au petrecut în fosta Iugoslavie la sfîrşitul anilor 90, crime pentru care unii consideră că responsabile sînt Statele Unite.
Caracterul apodictic al crimei nu rezolvă problema adevărului istoric. Ceea ce o poate rezolva, ad infinitum, este dialogul dintre generaţii. Or, niciun tînăr nu a vorbit marţi seară în sediul Ambadadei României din Paris. Au vorbit cei care se miră că cineva poate fi astăzi de stînga în România, se miră şi apoi revin la vechea poveste de cleştar, fără să-şi dea seama că între timp societăţile fabrică fel şi fel de materiale transparente despre care nimeni nu poate şti, dintr-o privire, ce valoare au.