De același autor
Într-un moment – unii spun – de cumpănă al Europei unite, cauzat de criza imigranților, România are un guvern condus de un personaj discreditat, chiar și în situația când ar declara lucruri rezonabile.
Recenta dispută a guvernului de la Bucureşti cu Ungaria privitoare la construirea unui gard de-a lungul frontierei cu România, după modelul celui dintre Ungaria și Serbia, a arătat, dincolo de dificultățile generice de cooperare dintre cele două țări din UE și NATO, că problemele juridice ale premierului român au devenit un handicap în relațiile externe ale țării. Criticând tonul agresiv luat de Victor Ponta, ministrul de Externe ungur n-a scăpat să evoce „lipsa de autoritate“ a premierului român în interior, aluzie clară atât la trimiterea sa în judecată pentru corupție, cât și, probabil, la pierderea poziției de șef al partidului de guvernământ. Ministrul a lăsat să se înțeleagă că retorica lui Ponta ar fi mai curând o diversiune de la propriile necazuri cu justiția.
S-a întâmplat deci ceea ce era fatal să se întâmple: într-un moment – unii spun – de cumpănă al Europei unite, cauzat de criza imigranților, România are un guvern condus de un personaj discreditat, chiar și în situația când ar declara lucruri rezonabile. Iar politicienii români tratează lejer discreditarea din motive obiective a propriului guvern, însoțită, desigur, de diminuarea capacității țării de a negocia. Ponta își critică procurorul care l-a trimis în judecată – ceea ce poate avea efect la Antena 3 sau RTV, dar nu în diplomație. Dragnea îi cere explicit premierului să nu demisioneze, pentru a nu răpi partidului guvernarea (cine știe pe cine va numi premier Iohannis!), dar și sieși puterea asupra partidului: scaunul lui Dragnea s-ar șubrezi rău dacă PSD ar ajunge în opoziție taman înaintea congresului! Așadar, ierarhia importanței pentru Dragnea începe cu partidul și cu sine și numai târziu vine și țara. Cât despre generalul „interesului național“, acesta arată cât de puțin, în realitate, îi pasă de acesta. Oricum, mai are ocazia să demonstreze că e mai mult decât un plagiator și un demagog, cu ocazia moțiunii de cenzură pe care o va iniția PNL. Dar sunt puține șanse.
Chiar președintele Iohannis pare să fi obosit în a-i cere apăsat premierului demisia. Ce-i drept, săptămâna trecută, după aflarea veștii trimiterii în judecată, a declarat că „nu și-a schimbat poziția față de cea exprimată în iunie“ (când îi ceruse demisia), dar s-a ferit să pronunțe cuvântul fatidic. A făcut referire la „imaginea României“, dar nu înainte de a evoca „imaginea PSD“. Or, de ce ar trebui președintele republicii să se preocupe de imaginea unui partid? De ce atâta diplomație? Poate, pur și simplu, fiindcă se teme că se va discredita, dacă va cere repetat și prea explicit o demisie care nu va veni. Sau poate că vede unele avantaje în a avea un premier slab încă un an de aici încolo și a trata în spatele cortinei cu Dragnea și Oprea. Sau poate că nici el nu înțelege suficient – sunt semne că ipoteza nu e absurdă – dimensiunea daunelor aduse poziției României de refuzul premierului de a demisiona. Și ne îndoim că ministrul Bogdan Aurescu, acest obedient birocrat de la Externe, i-o comunică.
Probabil că lucrurile vor continua tot așa. Coeficientul de nesimțire a politicienilor români pare nesfârșit. Dragnea va vorbi despre meritele guvernului. Oprea, pe care niciun ridicol nu-l poate ucide, va vorbi despre „nevoia de stabilitate“. Iohannis... nu va vorbi, după obicei. Premierul se va sacrifica în continuare, martirizat de justiția „băsistă“. Nu-i exclus ca într-o zi să fie luat direct cu duba de la Palatul Victoriei. Pare imposibil? Dar ce nu-i posibil într-o țară care l-a înmormântat pe Corneliu Vadim Tudor cu onoruri militare și cu elogii dezgustătoare pe trei televiziuni cu acoperire națională?
P.S. Suntem mult mai asemănători în rău cu ungurii decât ne place să credem. Într-o nouă declarație, ministrul ungar de Externe, după ce s-a referit direct la trimiterea în judecată a lui Ponta, a început să delireze despre faptul că statul maghiar, vechi de o mie de ani, a apărat continuu Europa de barbari și că o va apăra în continuare! Se știe însă că mitul „am stat stavilă în față hoardelor barbare pe când Vestul înălța catedralele“ este la fel de răspândit la polonezi, la unguri, la români, la sârbi și la bulgari. Nu cunosc situația la albanezi.