Un martir al zilelor noastre: omul de stat

S-ar părea că omul de stat care dorește să se ridice prin curaj și acțiuni deasupra mediei, care vrea să realizeze un proiect politic ambițios, care efectiv evită să amestece interesul personal cu cel public, care luptă împotriva corupției endemice în țara lui e dator să trăiască o viață ascetică și aseptică.

Un om politic influent, un președinte, un om de stat într-o democrație aflată în criză economică, cu mulți oameni săraci, om de stat care se bate să apere niște valori esen­țiale cum ar fi justiția, dar e confruntat cu duș­mani mulți și puternici, deținători ai ma­jorității instituțiilor media, nu are dreptul la viață privată. Nici el, nici familia lui apro­piată. Desigur, legal are toate drepturile, dar asta nu mulțumește publicul. Un om obiș­nuit e apărat de prezumția de nevi­no­văție; un om puternic trebuie să trăiască mai tot timpul sub prezumția de vinovăție: e dator publicului – nu legii – să de­mons­treze continuu că nu-i corupt, nu abuzează de funcție, că e cu adevărat dezinteresat. Pen­tru omul obișnuit, intimitatea că­mi­nu­lui, pri­etenii, hobby-urile rămân sacre și inac­ce­sibile străinilor; omul de stat, dim­po­trivă, este scanat din toate părțile de te­le­viziuni și paparazzi, astfel încât nimic din toate acestea nu poate rămâne ascuns na­țiunii.

Noi, ceilalți, suntem liberi să vindem și să cum­părăm proprietăți – în măsura po­si­bi­li­tăților financiare de care dispunem. Nu tre­buie să dăm socoteală nimănui, în niciun mod, atâta vreme cât nu există motive se­rioase să se creadă că am încălcat legea. Omul de stat trebuie să se abțină de la a cumpăra proprietăți și, mai ales, de a o face prin intermediul unor membri de familie. „De unde are atâția bani?“, se va întreba ime­diat. Și chiar dacă poate justifica, el și fa­milia sa, până la ultimul bănuț cheltuit, lumea își va zice: „Dar dacă mai are și alți bani ascunși? Și chiar dacă nu are, cutare sumă e sfidătoare. Alții n-au de niciunele!“. Noi, ceilalți, suntem liberi a lua credite de la orice bancă nestingheriți, dacă avem cu ce garanta. Nimeni nu are dreptul să ne sus­pecteze, fără dovezi solide. Omul de stat e suspect, dacă ia credite și mai ales dacă aces­tea sunt mari, fiindcă aproape toată lu­mea îl va bănui de trafic de influență, in­di­ferent de dovezi. Iar dacă totuși ia creditul, nu mai e liber să intervină în chestiuni ban­care pe lângă miniștri, chiar dacă inter­ven­ția sa e importantă și în limitele prero­ga­ti­velor sale. Degeaba va invoca el cutare ar­ticol din Constituție; aproape nimeni nu va crede că a făcut-o gratuit, și nu ca gest de recompensă. Lumea de­mo­cra­țiilor actuale, dominate de populism și media de masă, e o lume ne­mi­loa­să, a suspiciunii generalizate față de cei mari: indiferent ce fac și cum sunt, se crede a ști că toți sunt niște pungași. Iar cei cu adevărat corupți au tot interesul să-i acopere de ca­lomnii pe cei onești. Când publicul e învățat să creadă că „toți fură“, hoții dovediți apar mai curând drept vic­time ale răzbunării inamicilor politici decât infractori. Confuzia gene­ra­li­zată îi scapă pe nemernici și îi scu­fundă pe cei curați.

Omului de stat îi sunt interzise chiar și aproape toate gesturile banale, ți­nând de civilitate – un telefon de scu­ză, la care noi, cei obișnuiți, ne sim­țim datori să recurgem –, dacă jus­ti­ficarea lor nu este beton în contextul rațiunii de stat. A-l suna, de exem­plu, cu această intenție pe unul din­tre cei mai curajoși procurori ai țării, care tocmai l-a trimis în judecată pe unul dintre cei mai puternici și co­rupți politicieni, e o nechibzuință, mai ales dacă o mare parte a pu­blicului a fost învățată să creadă că procurorii „primesc telefoane“ de la președinte ca să facă dosare. În van se va jura omul de stat că nu l-a mai sunat niciodată pe procurorul res­pec­tiv și că nu s-a întâlnit niciodată cu el. „Știm noi că a mai sunat de o sută de ori!“, vor țipa inamicii politici și vor fi crezuți. Da, minciuna poate să ai­bă „picioare scurte“, cum spune proverbul, dar omul politic să nu se încreadă în el: în zilele noastre ce ne­voie mai are ea de picioare, când are rating?

Așadar, s-ar părea că omul de stat care dorește să se ridice prin curaj și acțiuni deasupra mediei, care vrea să realizeze un proiect politic ambițios, care efectiv evită să amestece in­te­re­sul personal cu cel public, care luptă împotriva corupției endemice în țara lui e dator să trăiască o viață ascetică și aseptică. În plus, el trebuie să-și în­frâneze și familia, făcând efortul să o oprească de la orice beneficiu despre care s-ar putea spune, numai spune – chiar dacă e complet neadevărat –, că se datorează poziției sale, și nu me­ritelor intrinseci. Teoretic, cel mai bine ar fi dacă omul de stat ar duce o viață fără familie, de mucenic, devo­tându-se complet țării sale, precum Elisabeta I a Angliei, regina-fecioară, chiar dacă nația îl va trata uneori ca pe un gunoi. E adevărat însă că, spre deosebire de noi, oamenii obișnuiți, mucenicul acesta are șansa unui ren­dez-vous cu Istoria.

Se va spune: cum se vor mai găsi atunci șefi de stat probi? Adevărul e că în lumea democrațiilor dominate de televiziuni se găsesc tot mai pu­țini, iar cei care nu sunt foarte buni eșuează adesea. Câți oameni au tăria de caracter de a fi ani de zile martiri pentru ei înșiși și tirani pentru cei mai dragi lor? Cât despre coana Is­torie, după ce a tot fost „de­cons­truită“, ce mai poate oferi? Nurii ei de altă dată sunt ofiliți, „marile sale narațiuni“ sunt moarte, iar cele mici sunt... mici. //