Ipocrizia Prea Sfinţiilor lor

Ara Septilici 20.07.2010

De același autor

Sunt şi eu, la fel ca toată ţara, marcată de sinuciderea Mădălinei Manole (nu discut aici cum, de fiecare dată, mass-media nu se sfiesc să facă circ la moartea unei vedete). Ce mă oripilează însă este tratamentul discriminatoriu şi primitiv al Bisericii Ortodoxe faţă de o astfel de moarte. Mădălina Manole era, ai spune, o persoană căreia nu-i lipsea nimic. Nouăzeci la sută din populaţia României şi-ar sacrifica un deget, dacă nu chiar un rinichi, pentru a avea ce a avut ea: har cu carul, frumuseţe, succes, familie, copil şi bani. Când ai toate astea şi îţi iei viaţa, eşti un păcătos, spune BOR. Uită-te, Mădălina, la cohorta de amărâţi ai sorţii care n-au mai nimic, dorm prin canale, se îmbracă de ani de zile de la second-hand, mănâncă parizer cu pâine de pe ziar. Şi exemplele pot continua. Ni se întâmplă chiar şi unora dintre noi, care citim revista 22 sau chiar scriem la ea.

Mădălina Manole nu şi-a luat viaţa fiindcă ar fi fost una plină de necazuri. Nu şi-a luat-o nici fiindcă era în criza femeii care a trecut de patruzeci de ani. Mădălina era bolnavă. Era într-o (încă una!) criză de depresie acută. De ce fac unii dintre oameni astfel de boli şi alţii nu e greu de spus chiar de către specialişti. Ei pot doar depista boala şi te pot trata. Există medicamente pentru depresie, aşa cum există pentru cancer. Rezultatul nu e, niciodată, garantat. Canceroşii mai mor, unii dintre ei „ajutaţi“ să scape de durerile groaznice, înainte de termenul pe care, poate, îl avea Dumnezeu în planul lui. Unii depresivi se sinucid, chiar şi trataţi. A căuta vinovaţi în astfel de cazuri e, înainte de orice, inutil, dar e şi ridicol şi, în final, inuman. Cine judecă?

Depresia e o boală. Schizofrenia şi paranoia sunt boli. Unii se tratează, alţii nu. Cei mai mulţi dintre cei care suferă de astfel de maladii (şi sunt tot mai mulţi, date fiind condiţiile de nesiguranţă, stres, violenţă, mizerie morală) nu se tratează. Cei mai mulţi nici nu ştiu de ce simt viaţa ca pe un calvar, habar n-au că sunt bolnavi. Dacă e să ridicăm piatra şi s-o aruncăm, ar trebui s-o ţintim în primitivismul cu care e tratată, la nivel de informaţie a societăţii, această boală. Nu mă refer la specialişti, doar n-o să vină aceştia să bată din uşă-n uşă şi să întrebe „hei, sunteţi cumva depresiv? sunt aici să vă ajut!“. Ridicarea stigmatului de pe bolile psihice ar trebui să se facă, la un prim nivel, în şcoli, apoi în instituţii (fiecare unitate sau numiţi-o cum vreţi ar trebui să aibă un cabinet de consultanţă psihiatrică), în mass-media care, în loc să se pronunţe despre gravitatea consecinţelor problemelor psihice, trebuie să facă rating cu orice preţ cu show-uri cu şi despre cretini. Aşa mai râdem şi noi puţin, ne mai destindem, mai scăpăm de stres.

Dar cea mai gravă mi se pare poziţia Bisericii Ortodoxe, instituţia cu cea mai mare credibilitate în stat. Oamenii se duc cu sutele de mii la biserică, e locul unde vor să găsească linişte şi sfat. Şi ce află? De multe ori află că vor fi afurisiţi şi vor arde în focul veşnic pentru cu totul şi cu totul alte lucruri decât cele scrise clar în cele 10 porunci. E drept, ale lui Moise, dar pe care Sfânta Biserică Apostolicească şi le-a însuşit întru totul.

Acolo scrie să nu preacurveşti. Acum, nuanţa asta cu „prea“ îmi scapă, aşa că o s-o iau ad-literam. Adică să nu curveşti prea mult. Nimeni nu ştie ce înseamnă, în acest caz, prea mult sau prea puţin. Şi, totuşi, cei care preacurvesc sunt acceptaţi, morţi, în sfânta biserică ca să li se citească slujba de înmormântare. Mai zice „să nu furi“, dar nu cunosc niciun hoţ căruia să i se fi refuzat ultima slujbă în biserică. Mai zice „să nu minţi“ şi, pentru asta, Biserica ar trebui să refuze inclusiv să-şi slujească prelaţii la moarte.

Zice să nu ucizi, dar cunosc oameni care au ucis, soldaţi şi militari, care sunt îngropaţi cu un sobor de preoţi şi cu onoruri militare. Aşadar, Biserica interpretează Scriptura cum vrea ea. Să nu ucizi nu se pune la cei care iau viaţa altora, dar e un păcat de neiertat pentru cel care nu a luat viaţa nimănui, decât pe a sa. Simion Stâlpnicul a stat înţepenit acolo, pe stâlp, din proprie voinţă, până a murit. Era, clar, un psihopat care s-a sinucis. Mai încet, dar sigur şi cu metodă. Evident, strigând înţelepciuni teologice, nu ca Mădălina Manole care şi-a strigat iubiri eretice prin toată ţara. Şi, totuşi, Biserica l-a făcut sfânt. De ce umblă Sfântul Aşezământ cu mai multe ocale? Sau aşa a făcut întotdeauna? De ce, în loc să-ţi dea măcar indicii, ca în jocurile de copii, despre drumul tău, aşa cum pretinde că o poate face, te pune să te izbeşti de o mie de ori cu capul de podea ca să te ispăşeşti de păcate, de ce preotul nu stă de vorbă cu tine ca şi cum ar fi cel mai înţelept prieten al tău? Pentru că, de cele mai multe ori, preotul e un simplu slujbaş, ca un miliţian să zicem, şi, pe deasupra, în afară că a învăţat să îngâne nişte rugăciuni pe de rost, alte lecturi nu are. El are doar o dogmă care nu mai are nicio legătură cu azi. O dogmă în care a încremenit, fiindcă aşa îi e mai uşor.

De ce să-şi bată capul? Mai ales că nici nu are voie. Ce bine! Dar lui îi ajunge şi asta îi face viaţa mai uşoară. De ce nu umblă, măcar puţin, la dogma asta prăfuită? Pentru că şi-ar pierde mulţi clienţi. De ce Biserica îţi cere cam 20 de milioane ca să te îngroape, când ar trebui s-o facă gratis? Pentru că Bisericii (doar de azi?) nu îi pasă decât de un singur lucru: să se îngraşe. Dovada cea mai limpede este că pentru Mădălina Manole s-a putut face excepţie. Pe bani mulţi pentru Biserică, fiindcă era „Fata cu părul de foc“. Dacă ar fi fost un şomer în depresie, cu nu mai mult de doi copii acasă, beat şi nebun din cauză că nu-i mai poate hrăni şi şi-ar fi pus ştreangul de gât, dar cui i-ar mai fi păsat – slavă Domnului c-am scăpat de un nenorocit –, Biserica l-ar fi azvârlit fără niciun fel de slujbă într-o groapă oarecare.

Eu n-o să spun „Doamne, ajută sau iartă!“ în Biserică. Pot s-o spun oriunde. Şi cred că asta a făcut şi Mădălina Manole. //

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2023 Revista 22