De același autor
Recentul scandal de spionaj izbucnit intre Romania si Ucraina ar trebui sa puna problema capacitatii institutiilor de la Bucuresti de a intelege corect ce se intampla in complicatul spatiu ex-sovietic si a face recomandari corespunzatoare celor care iau decizii politice. Nu se pot aprecia probele adunate de SRI si DIICOT, pentru ca ele sunt secrete. Asta e treaba justitiei. Admitand faptul ca avem de-a face cu un caz bine documentat de spionaj, felul in care el a fost facut public, incalcandu-se toate normele uzuale, ridica serioase semne de intrebare asupra atitudinii autoritatilor de la Bucuresti. In contextul intern din Ucraina, scandalul de la Bucuresti este un cadou facut fortelor politice care lupta impotriva presedintelui Viktor Iuscenko. Iar cel mai mare adversar al presedintelui Ucrainei nu este premierul Iulia Timosenko, ci insusi primul ministru al Rusiei, Vladimir Putin. In aceste conditii, cu greu se poate evita concluzia ca prin acest scandal Romania a facut un serviciu Rusiei. Autoritatile romanesti, in frunte cu presedintele Traian Basescu, nu au evaluat probabil toate implicatiile afacerii de spionaj. Si alte decizii proaste adoptate in politica externa a Romaniei in relatiile cu Rusia, Ucraina si Republica Moldova ma fac sa nu cred in posibilitatea ca Basescu sa fi facut constient jocul Rusiei.
Cu totul ingrijoratoare este atitudinea autoritatilor de la Bucuresti fata de Ucraina. Dupa 1991, in timp ce Polonia, care ar fi putut formula revendicari teritoriale fata de Ucraina, a preferat sa participe la consolidarea statalitatii ucrainene si s-o atraga spre institutiile occidentale, Romania a formulat, chiar daca neoficial, pretentiii teritoriale care vizau provincii istorice anexate de URSS in urma Pactului Molotov-Ribbentrop, care astazi fac parte din statul vecin. Pun pe seama problemelor de legitimitate ale noilor lideri ai Romaniei, „emanati“ in decembrie 1989, acest puseu de nationalism. El insa s-a tradus intr-un curent de opinie publica antiucrainean, in Romania, si antiromanesc in Ucraina. Pe fondul tentativelor Kievului de a se apropia de institutiile occidentale, Moscova a manipulat sentimentele antiromanesti din Ucraina si a alimentat teama de un Occident „revizionist“ pentru a tine captiv in CSI, departe de NATO si UE, electoratul din aceasta tara.
Toate administratiile, cu exceptia presedintelui Emil Constantinescu, s-au limitat la a utiliza relatiile cu Estul in meschine jocuri politice interne. Acest lucru se datoreaza, pe de o parte, dezinteresului fata de dezvoltarea unui vector estic de politica externa, Bucurestiul concentrandu-se pe relatia cu Occidentul, si, pe de alta parte, abandonarii relatiei cu tarile din fostul spatiu sovietic in bratele serviciilor secrete, un fel de premiu de consolare pentru ca vechii ofiteri ai Securitatii au fost evacuati partial din gestionarea relatiei cu Occidentul. Acest ultim aspect este astazi la fel de evident ca la inceputul anilor 1990, in spatiul ex-sovietic functionand acum la fel de multi ambasadori formati in vremea si in institutia condusa de Iulian Vlad, ultimul sef al Securitatii comuniste. Dar nici macar acest lucru nu este o problema, cata vreme ei ocupa de la scaune in parlament la fotolii ministeriale. Problema e alta. Anume, aceea ca ei inlocuiesc expertiza serioasa cu un nationalism desantat si cu o mentalitate de cazarma, care-i face sa inventeze dusmani acolo unde nu sunt. Presupun ca aceste lucruri i-au impiedicat pe decidentii de la Bucuresti sa aprecieze corect importanta Ucrainei pentru securitatea nationala a Romaniei. Spre deosebire de Bucuresti, la Washington si Bruxelles importanta Ucrainei pentru securitatea Occidentului este o certitudine, de doua decenii Vestul si Estul se confrunta acolo pentru influenta.
Faptul ca persoane care ii consiliaza pe politicieni sau anumite structuri vitupereaza impotriva Ucrainei pe la televiziuni ma determina sa cred ca politicile fata de Est sunt mai degraba rezultatul incompetentei, decat al unor jocuri prorusesti. Ca se poate si altfel s-a demonstrat deja. Curajoasa, inteligenta si in concordanta atat cu interesele de securitate ale Romaniei, cat si cu cele ale institutiilor occidentale, din care tara noastra inca nu facea parte, a fost politica presedintelui Constantinescu, care a initiat mai multe trilaterale, Romania secondand Polonia, tara cu o excelenta cunoastere a Estului, in cateva proiecte importante.
O Ucraina indepedenta, stabila politic, prospera economic, care respecta regulile lumii civilizate va deveni un model de succes pentru intregul spatiu ex-sovietic si, in primul rand, pentru Rusia. In Estul Europei se confrunta nu atat Moscova si Washingtonul, cat doua modele de civilizatie, doua sisteme de valori. Consolidarea statalitatii ucrainene, mentinerea influentei occidentale in aceasta parte a Europei, impiedicarea revenirii Ucrainei in zona exclusiva de interese a Kremlinului este in avantajul Romaniei. Asta nu inseamna ca imbunatatirea relatiilor cu Ucraina trebuie sa duca la inrautatirea celor cu Rusia. Daca elita politica de la Bucuresti isi inchipuie ca poate dezgheta relatiile cu Moscova inghetandu-le pe cele cu Kievul se insala. Dovada este evidenta: Romania are relatii proaste atat cu Rusia, cat si cu Ucraina.
.jpg)
