Regionalism, autonomie sau o noua comunitate politica

Bakk MiklÓs 26.10.2006

De același autor

 Articolul lui Ioan Stanomir ( Descentralizare, regionalizare si federalism. Argumente pentru o dezbatere transetnica, revista 22, 13-19 octombrie 2006) aduce doua calitati in discutia temei, considerata mult timp (nu fara un dram de eufemism) "sensibila": pe de o parte, modul de abordare relaxat, atât de necesar in aceasta discutie, si o acuratete in utilizarea conceptelor de regionalism si federalism; pe de alta parte, definirea contextului de dezvoltare constitutionala ca o reforma ce uneste nevoia de rationalizare a administratiei, adica, mai corect spus, cresterea capacitatii administrative cu nevoia de regândire a comunitatii politice din România, deziderat ce contine si redefinirea statutului minoritatilor. Apreciez mult aceasta abordare a lui Ioan Stanomir, insa in ce urmeaza ma voi referi la cateva aspecte din articolul lui care, cred, necesita si alte interpretari.

 

Eterna amanare

 

 Intai trebuie constatat ca  "blocajul de discurs" ce reflecta o "absenta a dialogului" - in traditie postrevolutionara, cum spune Ioan Stanomir - nu este un blocaj permanent, ci un dialog permanent intrerupt, netematizat suficient de bine din punct de vedere politic si, astfel, un dialog care nu a generat si nu genereaza invatare institutionala. De aici frustrarea participantilor la acest dialog si sentimentul de eterna amanare. Parca de fiecare data, cum este si in acest moment de reflectie de dupa declaratia presedintelui UDMR, Markó Béla ("avem nevoie de o autonomie teritoriala care sa ne permita sa decidem noi in problemele ce privesc bugetul si care sa permita ca limba maghiara sa devina limba regionala oficiala"), sesizarea si intelegerea problemei se reia de la "inceput", desi s-au facut niste acumulari in ultimii 15 ani. S-ar putea face aici inventarul constructorilor de discursuri si al incercarilor de tematizare (Fundatia A Treia Europa - Timisoara, Liga Pro Europa - Tg. Mures, grupul Provincia - Cluj-Napoca), s-ar putea aminti atelierele stiintifice mai nou constituite unde, foarte recent, au fost concepute proiecte de cercetare interdisciplinare de geografi, economisti, sociologi si politologi (amintesc, astfel, grupul de cercetari regionale din Cluj si, mai nou, din Miercurea-Ciuc, ele fiind cunoscute mie), dar concluzia este ca nici constructiile discursive, nici fundamentarile existente pentru politici publice n-au fost valorificate politic deloc. Cauza este istorica, culturala, iar la nivelul sistemului politic poate fi localizata in partitocratia româna (descrisa in textele lui Cristian Preda sau Daniel Barbu), adica in modul de constituire si de orientare a partidelor catre stat, de unde-si trag seva. Cred ca acest dat complex nu poate fi modificat fara o regandire a comunitatii politice din România, regandire in care am putea gasi locul regiunilor si al autonomiei teritoriale.

 

Etnicitatea ca tinta falsa

 

 Dar care sa fie principiul de constituire teritoriala a regiunilor in România? In ultimii ani s-au conturat, practic, doua conceptii. Unii dintre putinii regionalisti (care stau destul de cuminti in diferite partide sau sunt tehnicieni in administratie) considera, pragmatic, ca regiunile de dezvoltare pot servi ca baza pentru decupajul teritorial al regiunilor administrative (sau chiar politice), altii (grupul  Provincia, Liga Pro Europa, miscarea initiata de Sabin Gherman) optau pentru regiuni istorice-culturale, viziune care vine, oarecum, in sustinerea mai actualelor proiecte ale autonomiei teritoriale secuiesti. Peste aceste doua optiuni se suprapune si controversa "regionalizare" vs. "regionalism" (cum sa se faca regiunile, de "sus in jos" sau de "jos in sus"?).

 Ioan Stanomir pare a fi de acord mai mult cu viziunea de "sus in jos", asa se poate deduce din exemplele citate. Exemplele spun insa si altceva. Modelul german, cum sustine Stanomir, are in vedere un obiectiv politic si nu este  "marcat de amprenta etnica". Nicidecum, daca vedem si dimensiunea ei istorica. Desi actuala forma a federalismului german a fost impus dupa cel de al doilea razboi mondial mai mult din exterior si din ratiuni politice, intr-adevar, ea are oricum si o "amprenta etnica". Daca luam in considerare, de exemplu, diferenta dintre bavarezi si prusaci, distanta dintre ei poate fi considerata clar una etnica (bazata pe religie, obiceiuri, de idiom in cadrul lumii germanice etc.), numai ca aceasta diferenta a fost bine integrata politic in constructia politica a natiunii germane. Ceea ce a fost diferenta etnica in spatiul german, este azi, datorita integrarii politice germane - care nu a inceput, ci a fost terminata odata cu federalizarea de dupa 1945 - numai o varietate dialectala.

Ceea ce se numeste la noi "etnic" este, in schimb, o reactie la insuccesele integrarii românesti in cazul maghiarilor din România, sustinuta, desigur, de concepte din unele teorii ale nationalismului, cum este diferenta dintre nationalismul "civic", de tip "occidental", luminat, bazat pe drepturi civice, si un patriotism nobil, respectiv cel "etnic", de tip "oriental", agresiv, intolerant, concepte larg dezvoltate de unii autori ca Hans Kohn sau John Plamenatz si sustinute de conceptia universalista a Occidentului.

 De ce e "cazul maghiar" o provocare permanenta a integrarii politice interne in România? Dincolo de elementele cunoscute (ponderea populatiei, animozitatea istorica dintre România si Ungaria), mai trebuie avut in vedere ca la inceputul secolului XX, când maghiarii din Transilvania au devenit - pentru ei, "peste noapte" - cetateni ai României,  nation-buildingul ungar in sensul secolului XIX tocmai culminase. A fi maghiar nu a fost, in acel moment, numai o identitate "etnica" (bazata pe limba si obiceiuri), ci a inglobat un civism politic maghiar (exact ca cel francez care a inglobat in cetatenia/nationalitatea franceza, cum scria Eugene Weber, modul normal si natural francez de indreptare a lucrurilor), precum si valorile, simbolurile statalitatii ungare ca elemente ale constiintei politice, elemente care au mediat, pentru maghiari, modernitatea politica. Aceasta identitate a devenit determinantul autodefinirii politice maghiare din România si a impus, practic, un drum pe care statul român modern nu voia si nici nu putea - cel putin la inceputurile sale de dupa primul razboi mondial - incerca sa-l parcurga. Integrarea politica a maghiarilor ca cetateni ai României moderne nefiind posibila, relatia româno-maghiara din interiorul statului român a devenit relatia dintre doua nation-building-uri competitiv-paralele.

Statul român, iacobin de la nastere in privinta propriei structuri, nu a luat, deci, in considerare pana acum acest dat maghiar. Integrarea maghiarilor nu este posibila ca solutie de durata istorica, in statul iacobin-unitar român, nici macar azi, dupa ce acesta a facut un efort de acomodare, grefand, cum scrie Ioan Stanomir, principiul diversitatii etnice  "pe trunchiul autonomiei locale".

Acest mod de integrare poate fi urmarit in continuare, sustinut ideologic prin mitul statului neutralizat complet, corpul politic maghiar poate fi stigmatizat pentru ca "se comporta etnic", dar solutia pe durata istorica trebuie cautata, oricum, pe o redefinire a relatiei comunitatii politice maghiare cu statul român. Iar acest lucru nu este posibil fara ca si românii sa-si redefineasca relatia cu statul lor. Aici apare miza extraordinara a regionalismului in România: ofera un cadru pentru aceasta dubla redefinire, cea a relatiei politice româno-maghiare in România si cea a românilor cu statul lor.

Noua comunitate politica din România ar putea fi, mai degraba, un contract intre diferite colectivitati teritoriale si, concomitent si subsidiar cu aceasta, realizeaza si un contract care "face loc politic" si maghiarilor in structura statului român.

 In ultimii ani au fost adoptate cateva documente in  Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei (de ex.  Rezolutia 1334/2003, Experiente pozitive ale regiunilor autonome ca sursa de inspiratie pentru solutionarea conflictelor in Europa), altele (initiativa finlandezului Mikko Elo vizând elaborarea unei Carte a Autonomiei, respectiv cea a catalanului de Puig cu privire la o Carta a Regionalismului) au fost introduse pe ordinea de zi - toate acestea tratand impreuna chestiunea autonomiei teritoriale cu cea a regionalismului, indicand un curent de gandire politica ce se formeaza in Europa si vizeaza regionalismul si autonomia teritoriala ca elemente refondatoare ale democratiei si ale comunitatilor politice.

 

Regionalism: intre model si proces

 

Descentralizarea in sine, am putea conchide, fie ea cât se poate de supla, avansata, daca nu are ca subiecti colectivitati locale-regionale, mai precis, daca nu tine cont de identitatile comunitar-teritoriale, preexistente exercitiului politic prin democratia locala (care se exprima cultural, lingvistic sau numai prin obiceiuri si printr-o relatie specifica dintre individ si tinut), ramane o adaptare a modelului iacobin la conditiile secolului XXI, model in care relatia politica ramane in bipolaritatea stat-cetatean.

 Daca ar trebui imaginat regionalismul in România, atât ca model, cât si ca proces care schimba omogenitatea administrativa a statului român, imediat s-ar gasi o sumedenie de argumente pentru un regionalism asimetric. Un asemenea regionalism au cunoscut state ca Italia sau Spania, asimetria in cazul lor fiind o acomodare lunga dintre un demers de regionalizare al centrului statal, deci un demers "de sus in jos", cu regionalismul sau etnoregionalismul ca miscare politica a unor tinuturi cu identitati specifice (Tirolul de Sud in Italia, Catalonia sau Tara Bascilor in Spania). Ioan Stanomir considera ca modelul asimetric de reorganizare a statului român are o carenta imposibil de ignorat:  "identificarea/configurarea regimului de autonomie ce revine partii maghiare ar prevala in fata efortului de a imagina un cadru flexibil si credibil de administrare locala, la nivel national".

Este intr-adevar o dificultate. O dificultate ce transforma asimetria regionala din România in expresia antagonismului dintre fictiunea statului român care poate deveni neutra si multiculturala numai printr-o descentralizare omogena si "etnicitatea" suparatoare, recurenta si mereu reinnoita a maghiarilor. Acest fals antagonism ar disparea imediat daca ar aparea, de exemplu, si o alta miscare regionala, de aceasta data "transetnica", cum ar putea fi cea a banatenilor (perceptia banateana "transetnica" pentru o asemenea miscare exista deja). Doua miscari regionale, cu caracter diferit si cu o presiune asupra sistemului politic ar putea duce mai repede la concluzia politica ca regionalismul vizeaza o Românie noua care se defineste ca o suma sau un contract al comunitatilor.

Pana atunci, maghiarilor (secuilor) le ramane neluarea in seama a proiectelor lor, cu consecinte incalculabile...

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2022 Revista 22