Disoluţia identităţii partidelor şi lipsa alternativei viabile

Câştigarea democraţiei româneşti a însemnat şi debutul reafirmării diferitelor identităţi politice, conform ideologiilor specifice: centru, dreapta, stânga, de extremă dreaptă sau stângă. Acest lucru a avut o însemnătate minimă pentru majoritatea populaţiei cu drept de vot, căci nu o ideologie a stat la baza votului pentru un partid sau altul, stare creată de lipsa de cultură politică minimă necesară oricărui cetăţean.

Încet, încet orientările electoratului au început să se cristalizeze şi să orienteze spre alternativa politică şi nu spre partidul majoritar, fapt ce a dus la posibilitatea alternanţei la putere şi a altor partide, chiar dacă în cadrul unor alianţe.

Şi cu toate acestea nu este vorba de o maturitate ideologică, dar mai degrabă a căutării sau încercării de a aduce la conducere o nouă variantă, cu speranţa că aceasta va aduce schimbările aşteptate.

Dincolo de această realitate precară a culturii politice a cetăţenilor, partidele s-au străduit să se cristalizeze conform ideologiilor pe care le revendicau. Astfel, scena politică românească şi-a obţinut, cel puţin în orientare, colaratura specifică unei democraţii. Dar lucrurile nu au rămas aşa.

Este ştiut faptul că lideri marcanţi ai diferitelor partide au reuşit să facă ca partidele lor să întrupeze, cât de cât, o ideologie şi să o propună ca o variantă de orientare în guvernarea ţării. Acest lucru a făcut ca mulţi români să înceapă să spere cu mai multă tărie într-o profundă schimbare şi modernizare. Şi au existat destule elemente care să creeze această stare de spirit, mai ales când România a devenit membră a clubului marilor democraţii ale lumii, chiar dacă îndeplinind doar condiţiile minimale. Dar tocmai acest fapt a hrănit optimismul, fundamentând speranţa că de acum în colo nu se poate merge decât înainte în sensul bun.

Necesitatea de a crea alianţe şi aceea de a obţine cât mai multe mandate în parlament pentru a ajunge la putere a favorizat şi acceptarea „traseiştilor” şi coopptarea diferitelor personaje, care de cele mai multe ori nu au avut niciun crez politic, fiind reprezentanţi doar ai propriilor interese sau ai celor care, folosindu-i ca portavoce în Legislativ, şi-au atins prin ei scopurile. Chiar şi aşa, starea politică de la noi încă mai părea că păstrează ceva din diversitatea de ofertă pentru electorat şi, în consecinţă, diversitatea de alternative la alegeri.

Situaţia actuală, însă, este cea mai îngrijorătoare. În sânul clasei politice s-au creat reţele interpartinice atât de puternice încât este foarte greu să se delimiteze unde se opreşte limita unui partid şi unde începe celălalt partid.

Astfel că, dacă până acum, varianta la PSD era PD-L sau PNL sau PNŢCD sau, în sens invers, oricare alt partid, acum, ceea ce se întâmplă în sânul oricărui partid reflectă una şi aceeaşi realitate: diferenţă doar în campanie, în rest, similitudine totală. Nu e nicio ideologie sau dacă mai sunt oameni din aceste partide care se străduiesc să păstreze şi să accentueze această componentă necesară sunt marginalizaţi sub orice formă.

Şi aşa s-a ajuns ca toată dinamica partidelor să se limiteze la lupte intestine de promovare pe oricare alt criteriu decât cel al competenţei. De aici şi similitudinea structurii de cadre a tuturor partidelor.

Iar ultimele evenimente ne fac să fim şi mai convişi de acest lucru, evenimente ce arată că nu contează niciun principiu cu adevărat politic, ci doar acela de castă şi reţele de interes.

Dar toate astea au creat deja o criză a vieţii politice, de care credeam că vom scăpa imediat după alegeri.

Dacă înainte şi în campanie, politica românească s-a coagulat în două tabere (chiar dacă în contradicţie cu orice ideologie, partidele sacrificându-şi propria identitate în lupta pentru putere), s-a sperat la o recristalizare după şi o reaşezare în vadul propriu a fiecărui partid. Acest lucru nu s-a întâmplat.

Partide învingătoare sau învinse, imediat după alegeri, s-au întors în propria ogradă unde au reizbucnit cu mai multă furie conflictele. Şi chiar dacă mai exista o minimă speranţă că PD-L va rămâne în afara acestui spectru, ne-am înşelat amar.

În aceste zile, PD-L a demonstrat că nu se deosebeşte cu nimic. Au ieşit imediat la suprafaţă grupurile interne şi mizeria care a zăcut sub paravanul luptei pentru a fi la putere şi pentru a continua „modernizarea României”. Dar ceea ce se întâmplă în sânul acestui partid arată că, de fapt, este o degradare şi nu o modernizare, fapt ce îl arătau cu degetul la celelalte partide.

În acest caz, singura soluţie pentru politica românească este aceea de a se reinventa, dar e foarte de greu de întrevăzut de unde va veni această soluţie şi a cui va fi iniţiativa. Oricum, pare să devină din ce în ce mai puternică convingerea că actualele partide nu au nici capacitatea de cadre, nici voinţa de a o face, în caz că vreun membru al lor ar încerca ceva.