De același autor
Capacitatea, dar și disponibilitatea Bruxellesului de a corecta derapajele,unele de-a dreptul iresponsabile, de la București se vor diminua considerabil.
Cu doar trei luni în urmă, Washingtonul era paralizat de blocajul bugetar generat de conflictul din Congres dintre republicani și democrați, iar temerile privind un potențial colaps financiar internațional, ca urmare a incapacității guvernului american de a-și onora obligațiile de plată, ajunseseră la cote maxime. La acea vreme, Beijingul a considerat momentul potrivit pentru a lansa public un apel pentru o lume „dezamericanizată“. Între timp, subiectul a ieșit cu totul de pe agendă, mai ales că democrații și republicanii au ajuns la un acord privind bugetul și ajustarea limitei de îndatorare a Statelor Unite. Acum, la început de an, îngrijorările majore mai ales din punct de vedere economic vizează mai degrabă China. Pentru că politicile promovate de liderii de la Beijing, credite extrem de ieftine și investiții guvernamentale masive (ajunse până la un nivel egal cu 50 de procente din buget), care au asigurat un înalt ritm de creștere, făcând din China a doua economie a lumii, par să fi ajuns într-un impas. Cu un nivel al datoriei publice și private egal cu 200 de procente din PIB și cu multe investiții neprofitabile promovate mai ales de autoritățile locale, modelul de dezvoltare adoptat în ultimele trei decenii pare să fi devenit nesustenabil.
Și în România predicțiile s-au dovedit a fi riscante. Cu un an în urmă, Traian Băsescu părea complet terminat ca om politic. Aproape nimeni nu mai credea în șansele președintelui de a mai conta în viața politică internă, după ce abia scăpase de demitere în vara anului 2012 și după victoria zdrobitoare a USL la alegerile generale. Cu toate acestea, iată că astăzi șeful statului l-a depășit la cota de încredere pe Crin Antonescu, încă formal candidatul USL la prezidențialele din 2014, și în finalul lui 2013 a punctat decisiv în câteva dispute majore cu Victor Ponta.
Iată de ce și rezultatul alegerilor prezidențiale e și el impredictibil, cu toate că în acest moment un candidat al opoziției, divizată și minată de o revărsare de umori greu de înțeles, pare să aibă șanse aproape nule de reușită. Din păcate, la fel de greu de prevăzut sunt și evoluțiile din justiție. Și în 2012, ca și anul trecut, Curtea Constituțională, CSM și DNA au rezistat presiunilor, în ciuda schimbării de regim. Însă cei care se iluzionează că, pe ansamblu, sistemul de justiție s-a consolidat și va rămâne independent se iluzionează exagerat. Într-o țară ca România, într-o societate în care prea puțini sunt dispuși să lupte pentru apărarea valorilor și principiilor, nimic nu e bătut în cuie. Mai ales că, între timp, componența Curții Constituționale s-a schimbat.
În aceeași logică, cei care se bazează pe intervențiile Bruxellesului, ale cancelariilor occidentale în general, ca o contrapondere la derapajele puterii în zona justiției (am avut o mostră la sfârșitul lui 2013), ar trebui să-și tempereze așteptările în 2014. Mizele interne sunt prea mari (deja tonul reacțiilor puterii față de semnalele de îngrijorare externe s-a schimbat), iar Comisia Europeană este ea însăși la sfârșit de mandat. Dar, dincolo de asta, Uniunea Europeană în ansamblu trece printr-o criză structurală. Sunt semne clare că perioada de stagnare economică va continua încă multă vreme, deși cifrele indică o ușoară creștere economică în acest an. Or, după cum observa George Soros într-un articol recent, „dacă națiunile-stat pot supraviețui unei perioade de unul sau două decenii de stagnare (precum Japonia), UE, o uniune incompletă de state naționale, are șanse sensibil mai reduse de reușită“. În aceste condiții, și capacitatea, dar și disponibilitatea Bruxellesului de a corecta derapajele, unele de-a dreptul iresponsabile, de la București se vor diminua considerabil.
Dar acesta nu e singurul motiv de îngrijorare. Pe ansamblu, situația geopolitică a devenit extrem de fluidă și derapajele accidentale nu pot fi excluse, mai ales că, în timp ce capacitatea și în tot mai mare măsură dorința Americii de a ține crizele sub control sunt în scădere, puseurile agresive determinate de egouri naționale hiperumflate sunt tot mai frecvente. De unde și climatul general de instabilitate globală. Nu întâmplător au apărut, în ultima vreme, tot mai multe analize comparative între situația din lumea de astăzi și cea din perioada premergătoare primului război mondial. În deschiderea unui articol în care analiza recentele schimbări de comportament ale Rusiei și Chinei pe plan internațional, influentul politolog francez Dominique Moisi cita dintr-o carte apărută de curând (The War That Ended The Peace, de Margaret MacMillan) privind originile primului război mondial: „nimeni nu a dorit războiul cu adevărat, dar, în același timp, nimeni nu a știut cum să i se opună“. //