De același autor
De ce dreapta s-a fărâmiţat şi a pierdut atât de brusc din importanţă după pierderea puterii?
Europarlamentarul PDL Cristian Preda atrăgea atenţia, într-o postare pe blogul personal din 22 aprilie, că „peste 13 luni au loc alegeri europene, iar peste 20 vom avea un nou preşedinte“, iar dreapta se fragmentează, în loc să se coaguleze. „Din două, una: fragmentarea va continua sau, dimpotrivă, va apărea un factor de coagulare“, mai scrie Preda, care trece în revistă puzderia de fundaţii şi partide de dreapta: PDL, Mişcarea Populară, Iniţiativa România Liberală, Noua Republică, Forţa Civică, PNŢCD, Alianţa D.A. resuscitată prin alianţa ultimelor două.
Deşi pe dreapta pare mare înghesuială şi agitaţie, opoziţia a sucombat. În parlament, majoritatea USL impune orice doreşte, fără piedici majore. Mircea Marian observa, într-un editorial – În sfârşit, o ştire bună: opoziţia parlamentară şi-a dat duhul –, publicat pe 25 aprilie în Evenimentul Zilei, că un singur parlamentar a votat împotrivă la numirea unor nume controversate în Autoritatea de Supraveghere Financiară. Un singur parlamentar s-a opus, alţii, care ar fi putut să o facă, s-au bucurat de funcţii mărunte în ASF, mici oscioare rămase de la ospăţul puterii.
Cum s-a ajuns aici? De ce dreapta s-a fărâmiţat, a slăbit, a pierdut atât de brusc din importanţă după pierderea puterii? Cea mai banală explicaţie ar fi că gonflarea partidului, cât timp a stat la putere, s-a făcut artificial, aşa că dezumflarea s-a produs rapid. Cei mai mulţi comentatori constată că dreapta nu are acum un lider autentic. Ioana Ene Dogioiu este de părere că nu de proiecte şi partide duce lipsă dreapta, ci de un politician capabil să coaguleze în jurul său toate aceste energii împrăştiate. „Noi, românii, am avut nevoie de un conducător, preferabil mână forte, pe care să-l urmăm, să-l iubim şi să-l urâm, cu care să ne identificăm sau de care să ne disociem, în orice caz, la care să ne raportăm“, scrie Ioana Ene într-un editorial intitulat Dreapta, caut lider, publicat pe 27 aprilie pe site-ul ziare.com.
Parţial adevărat, însă nu doar absenţa tătucului împiedică dreapta să-şi recapete vigoarea. Liderul este important, dar marea problemă a dreptei nu pare a fi atât absenţa liderului, ci faptul că dispune de prea mulţi lideri, mulţi şi mărunţi, dar fiecare fiind convins că el este alesul. Or, această rivalitate internă împiedică apariţia liderului providenţial. Cu toţii visează momentul când vor ridica steagul, iar în urma lor, de voie, de nevoie, se vor încolona toţi ceilalţi. În realitate, nu se va întâmpla aşa. Orgoliile, idiosincraziile, micile rivalităţi şi poliţele trecutului îi împiedică pe mulţi să se aşeze la aceeaşi masă. Călin Popescu Tăriceanu nu-l înghite pe Mihai Răzvan Ungureanu, Udrea pe Blaga, Băsescu pe Tăriceanu, MRU pe Udrea, Mihail Neamţu pe aproape toţi, Baconschi înghite prea uşor aproape orice, iar Boc s-a izolat la Cluj.
Apoi, la problema orgoliilor se adaugă meschinul interes personal. Fiecare are acum alte priorităţi. Blaga să obţină maximum de profit din tăcerea PDL, alţii vânează poziţii, job-uri sau trag tare „să se aleagă“ la viitoarele europarlamentare. De soarta dreptei le arde lor acum? Urgenţa este dată de propria supravieţuire, de aranjarea viitorului personal. Cu una-două excepţii, potenţialii lideri de dreapta nu prea stau pe picioarele lor, în tot cazul nu se pot lăuda cu prosperitatea liderilor de stânga. Acest paradox a tot fost subliniat, însă e o realitate, iar ea se adaugă la lista problemelor.
Adăugaţi la toate astea faptul că televiziunile sunt, de regulă, mai prietenoase cu stânga când e la putere şi mai agresive cu dreapta. Eternul handicap al dreptei se va agrava, deoarece stânga le oferă mogulilor în mod tradiţional un acces mai lejer la banul public. Explicaţiile reprezintă o temă în sine, merită tratate separat.
În fine, dreapta mai are o problemă structurală, de fond. În afara PDL, partid aşezat pe clasica structură putredă de baroni cu reţelistica aferentă, toate celelalte sunt creaţii nefireşti, ridicate artificial, de sus în jos, şi care nu reuşesc să satisfacă aşteptările publicului. Mişcarea Populară s-a născut la Cotroceni. Iniţiativa România Liberală a venit pe lume în prezenţa şefului SIE, Teodor Meleşcanu, iar Forţa Civică este de fapt noul nume instituţional al unui singur om: Mihai Răzvan Ungureanu, fost premier, fost şef SIE. Ce simte oare publicul de dreapta în faţa acestor creaţii apărute din laboratoarele puterii? S-au născut ele din dorinţa aprinsă a unor lideri de a se bate pentru interesele electoratului de dreapta sau din nevoia de a avea un vehicul, din vanitate, din plăcerea de a se reprezenta pe sine?
„Este nevoie de ceva complet nou, crescut în afara establishmentului care conduce România. Nu ştiu cum, cu cine, în ce fel. Trebuie să atingem punctul cel mai de jos, ca să putem urca din nou“, mai scria Mircea Marian în editorialul său. Ceva complet nou, apărut din afara sistemului, pare o misiune imposibilă. Ani de zile am crezut că este posibil, însă societatea românească nu are tradiţia comunităţilor active, a asocierilor naturale pe bază de afinităţi comune, de idei, valori şi principii, ci aproape exclusiv pe bază de oportunitate.
Aşa stând lucrurile, mai pragmatic ar fi ca oricare dintre formaţiunile pomenite mai sus să caute un lider, să se deschidă către oameni noi, să-i găsească şi să-i promoveze, în loc să rotească mereu aceleaşi Mării cu alte pălării pe cap, sperând să mai păcălească o dată electoratul. Trucul ăsta nu prea mai ţine. Dacă va crede că are deja destui şi că doar un complex nefericit de împrejurări îl împiedică pe viitorul lider să lumineze cerul opoziţiei, atunci va mai aştepta încă mult şi bine ca acesta să se nască. Nu-l va găsi, dacă nu-l va căuta. //