"Intelectualii presedintelui" si discursul public romanesc.

Dragos Paul Aligica 06.01.2009

De același autor

Un studiu parkinsonian

Pe masura ce perioada postelectorala se consuma, tot mai multi experti ne lasa sa intelegem ca este foarte probabil ca principala problema cu care se va confrunta societatea romaneasca in acest nou ciclu politic va fi urmatoarea: unde sunt, ce fac si ce vor zice asa-numitii "intelectuali ai presedintelui", un grup eterogen, cunoscut nu atat prin scrierile si ideile lor, cat prin faptul ca, daca te iei de ei public: 1) ai sentimentul ca indeplinesti un act de restauratie axiologica si reparatie morala, 2) iti cresti ratingul media si, in plus, 3) simti ca esti cineva care are o contributie semnificativa la viata intelectuala a cetatii. Trei avantaje deloc neglijabile in turbulenta perioada economica pe care o traverseaza tara noastra si omenirea, in general. Data fiind gravitatea problematicii, este momentul sa mobilizam in tratarea ei aparatul analitic creat de profesorul C.N. Parkinson, autorul unor prestigioase studii de specialitate si autorul cunoscutelor "legi ale lui Parkinson" care, alaturi de "legile lui Murphy" si "principiul lui Peter", alcatuiesc chintesenta cunostintelor de teorie sociala a marii majoritati a tinerilor romani ce aspira la o cariera in marile corporatii sau in birocratia de stat sau care, prin accidente biografice, vor ajunge editorialisti si comentatori la publicatiile de prima linie ale tarii. Lor, noilor generatii ce redefinesc sub ochii nostri cultura romana si marilor personalitati publicistice care diriguiesc destinele jurnalismului romanesc azi, le este dedicat studiul de fata.

Legea atractiei catre cel mai trivial numitor comun

Sa incepem studiul nostru cu prezentarea principiilor "legii atractiei catre cel mai trivial numitor comun" descoperita de profesorul Parkinson in anii ’50 ai secolului trecut. In orice domeniu, sugereaza el, competenta este data fie de practica si experienta nemijlocita, fie de observatie si studiu indelungat. Cand este vorba de marile finante, de pilda, cei mai multi dintre noi suntem obisnuiti sa operam si sa gandim in sute, mii sau poate zeci de mii, dar nu suntem nici macar capabili sa conceptualizam milioane. Insa atat pentru cei care au mari averi (si deci obisnuinta gestionarii zilnice de mari sume), cat si pentru un bun specialist in economie si finante, un milion de dolari este la fel de real si inteligibil ca o mie. Relatia lor cu banul poate fi capricioasa, dar este cert ca ei inteleg toate nuantele cantitative ale problemelor financiare.
Majoritatea oamenilor nu se incadreaza, insa, in aceste doua categorii. Iar problema este ca, statistic vorbind, este inevitabil ca acele consilii si comitete ce dezbat si iau decizii in firme sau guverne sa fie, in buna masura si de cele mai multe ori, alcatuite exact din acest tip uman majoritar. Rezultatul este, spune savantul britanic, un fenomen des observat, dar putin investigat: atentia excesiva data sumelor mici (inteligibile tuturor participantilor la decizia colectiva) in defavoarea sumelor mari (greu de conceptualizat de catre cei mai multi dintre ei). Altfel spus, ceea ce este important, dar greu comprehensibil pierde mereu in favoarea trivialului accesibil. Incapabili sa inteleaga dimensiunile reale ale fenomenelor cu care sunt fortati sa opereze, oamenii isi focalizeaza in mod spontan atentia pe acele aspecte si probleme cu care mintile lor sunt, cat de cat, familiare. Asa se ajunge ca energia si timpul in dezbaterile si deciziile colective sa fie concentrate pe cel mai trivial numitor comun.

Secventa 1

Ca sa ilustreze fenomenul, Parkinson utilizeaza exemplul unui consiliu al unei mari firme private. Adunarea are pe ordinea de zi o agenda cu mai multe teme. Prima este constructia unui reactor nuclear. Presedintele pune in discutie raportul subcomisiei de resort. Costul total va fi 100.000.000 de dolari. In plus, este probabil sa apara un cost suplimentar, prin ajustare la inflatie, de inca 5-10 milioane. Acestea fiind spuse, urmeaza sa fie luate in considerare punctele de vedere ale membrilor consiliului.
Sa zicem ca sunt unsprezece, cu presedinte cu tot. Dintre acestia, patru - inclusiv presedintele - nu stiu exact ce este un reactor. Din restul, trei au o idee vaga, dar nu stiu de ce ar fi nevoie sa fie construit tocmai de firma lor si habar nu au cum s-a ajuns in acest stadiu al discutiilor (desi isi aduc ceva aminte de la o sedinta de anul trecut).
Dintre cei care au constiinta naturii si scopului investitiei, numai doi au o oarecare intelegere a proiectului: unul relativ la structura de costuri (membrul A), celalalt la cateva aspecte tehnice (membrul B). In vreme ce B isi da seama ca problemele tehnice pe care ar vrea sa le puna pe tapet vor fi incomprehensibile pentru ceilalti si, prin urmare, se framanta cum ar putea lua cuvantul fara sa para deplasat si neadecvat, lui A i se pare dubioasa o cifra atat de rotunda si ar vrea sa stie mai mult despre calculul de amortizare. Dar, in acest timp, presedintele le aduce aminte ca termenul este atat de strans incat lucrurile s-ar mai putea amana doar in situatia exceptionala ca cineva se impotriveste cu totul.
Asa ca proiectul si bugetul reactorului sunt aprobate, dupa un total de doua minute si jumatate. Se poate trece acum la punctul urmator. Asa este munca de decizie in colectiv!
Sigur ca, in acest moment, membrii consiliului au o usoara senzatie de disconfort interior. Constiinta nelinistita ii macina si ii face sa se intrebe in sinea lor daca isi fac datoria cu adevarat. Este prea tarziu pentru a chestiona problema costurilor si oportunitatii constructiei reactorului. Dar ar dori sincer sa-si demonstreze, inainte ca sedinta sa se termine, ca sunt membri alerti, responsabili si constructivi ai forului decizional din care fac parte; persoane utile firmei si societatii.

Secventa 2

Intre timp, presedintele a trecut la alt punct al ordinii de zi. Situatia salariatilor care vin cu bicicletele la munca si care le parcheaza aiurea in curtea firmei. Momentul rascumpararii mantuitoare a venit. Si acum lucrurile incep sa se incinga. Cum pot fi oprite aceste practici si cat costa un proiect menit sa rezolve problema? O estimare a fost primita de la un grup de lucru. Se sugereaza construirea unui acoperamant pe piloni, la dreapta intrarii principale, in curtea firmei. De fapt, exista deja un contractor ce se angajeaza sa finalizeze sopronul pentru suma de 2.350 de dolari. Acesta este momentul in care, observa Parkinson, incepe sa se produca un tumult crescendo intre membri. Sentimentul ca incepem sa vorbim lucruri cu sens, inteligibile tuturor devine palpabil:
C: "Sigur, domnule presedinte, aceasta suma este excesiva. Am luat act de faptul ca acest acoperis va fi de aluminiu. Azbest nu ar fi mai ieftin?" D: "Sunt de acord cu d-l C in problema costului, dar acoperisul ar trebui, in opinia mea, sa fie din fier galvanizat. Inclin sa cred ca ar putea fi construit astfel chiar pentru 2.000 de dolari sau chiar mai putin." E: "As merge mai departe, d-le presedinte. Am intrebarea daca acest sopron este cu adevarat necesar. Nu facem deja prea mult pentru personalul nostru? Oricum, ei nu sunt niciodata multumiti. Sa discutam un pic si despre atitudinea lor. Cine garanteaza ca nu o sa mai fie nemultumiti daca facem investitia asta?" F: "Nu, nu pot sa-l sustin pe d-l E de data aceasta. Cred ca este nevoie de un sopron. Imaginea firmei e in joc. Dar, intr-adevar, este o chestiune de materiale si de cost." G: "Daca imi permiteti. Mai este si problema plasamentului. Sunt de parere ca la stanga intrarii ar fi mult mai bine decat la dreapta."
Dezbaterea este lansata. Se discuta apoi daca sopronul trebuie sau nu sa aiba usi. Ce inseamna asta in termen de costuri? Lucrurile escaladeaza. O suma de 2.350 de dolari este usor de inteles de toata lumea. Toata lumea poate vizualiza un sopron pentru biciclete (cu sau fara usi). Asa ca discutia va continua pret de patruzeci si cinci de minute. Un posibil deznodamant este economisirea a, poate, 300 de dolari. Membrii consiliului sunt insa cuprinsi de un sentiment de utilitate. Simt ca au infaptuit ceva. Cand, in sfarsit, se voteaza o decizie finala, fetele lor sunt relaxate si radiante.

Secventa 3

Presedintele trece la punctul urmator. Bauturi racoritoare furnizate la reuniunile Clubului Social. Abia acum, observa Parkinson, intram intr-o zona cu adevarat tensionata. Incordarea se simte in aer. F vrea sa stie ce tip de bautura este furnizata cu aceste ocazii. Presedintele raspunde ca, de obicei, cafea. G devine nervos: "Si asta inseamna un cost anual de... 57 dolari?!". Presedintele confirma. "Ei bine, sar mai multi odata, acest lucru nu este acceptabil!" "Am o intrebare, spune J, care a fost tacut pana acum: ce e cu acest Club? Cine face parte din el?" Intervine si D. El nu ar avea nimic cu Clubul in sine, dar vrea sa stie cat dureaza intalnirile sale, in medie. Acum chiar incepe o dezbatere dura. Sunt membri ai consiliului care au dificultati in a distinge intre azbest si fier zincat, dar fiecare stie ceva despre cafea - ce este, cum ar trebui sa se prepare, de unde ar trebui sa fie cumparata si daca, intr-adevar, ar trebui sa fie cumparata sau nu. Acest punct de pe ordinea de zi va ocupa comitetul pentru o ora jumatate. Nicio decizie nu va fi luata. In final i se va solicita secretarului sa procure informatii suplimentare, subiectul in cauza urmand a fi decis la sedinta urmatoare.

Un mister stiintific dezlegat de romani

100.000.000 de dolari, 2 minute si jumatate; 2.350 de dolari, 45 de minute; 57 de dolari, o ora si jumatate... Ne putem intreba, scrie Parkinson, daca o valoare si mai mica ar ocupa adunarea in cauza pentru un timp si mai lung. El recunoaste ca, la vremea la care publica studiul sau, nu era clar daca exista un punct de inflexiune dincolo de care o chestiune este recunoscuta automat ca irelevanta sau daca, de fapt, putem proiecta indefinit acelasi trend. Adica unul caracterizat de raportul invers proportional intre valoarea sau relevanta unei chestiuni aduse dezbaterii colective si timpul si interesul alocat ei. Si aici intervine contributia noastra nationala.
Daca logica discutiei comitetului citat de Parkinson ii suna familiar cititorului roman nu este o intamplare: dezbaterea publica romanesca postelectorala ilustreaza perfect o situatie parkinsoniana tipica. Pe de o parte, pe agenda publica a tarii se impun prin forta evenimentelor teme cum ar fi: impactul crizei economice, reforma constitutionala si a sistemului electoral, descentralizarea administrativa, reorganizarea si modernizarea sistemului de partide, reforma educatiei etc. Pe de alta parte, avem temele pe care majoritatea analistilor si a comentatorilor le floteaza zilnic pe canalele mass-media. Asemanarea cu situatia descrisa de Parkinson este izbitoare. Adica: avand in fata teme de 100 de milioane, oamenii nostri nu se opresc nici la echivalentul soproanelor pentru biciclete si nici macar nu poposesc prea mult la nivelul echivalentului cafelei parkinsoniene.
Ei plonjeaza direct spre zero si, in masura in care pot sa-si tina respiratia intelectuala, dincolo de el. Acum stim: da, exista cel putin un caz in istorie ce confirma ca raportul invers proportional intre relevanta unor chestiuni aduse in fata dezbaterii colective si timpul si interesul alocat lor poate fi proiectat mult dincolo de zero.

"Intelectualii presedintelui"

In acest context, marota numita "intelectualii presedintelui" ofera un interesant studiu de caz. Sa uitam o clipa de absurdul sintagmei. Ramane problema: cat de relevant este angajamentul politic sau public al unui intelectual sau altul in tabloul general al provocarilor si problemelor natiunii? Greu de spus. Este usor de vazut insa ca, lasand la o parte criteriile relevantei sau irelevantei, modul de abordare a chestiunii in jurnalistica romanesca poate fi caracterizat oricum, dar inteligent sau edificator, nu. Sigur, pot spune unii, aceasta "obsesie" si modul de abordare mai sus mentionat nu sunt deloc inocente. Ele sunt, ar sugera ei, expresia fie a unei campanii cu substrat politic, fie a unor calcule personale din partea celor ce incearca sa-si faca un rost si un nume folosind vechea strategie de a parazita public un alt nume, deja consacrat. Dar, in lumina investigatiilor profesorului Parkinson, putem da o explicatie mai simpla, mai adanca si mai putin polemica. Pe scurt, putem propune o ipoteza alternativa: ne aflam in fata unui fenomen sociologic natural, dictat de insasi structura demografica, sociala si educationala a paturii sociale din care sunt recrutati comentatorii mass-media in Romania.
Nu cred ca vom intampina obiectii daca afirmam ca exista un consens tacit ca marea majoritate a celor chemati sau autoinvitati sa-si dea cu parerea asupra chestiunilor publice la noi nu au nici experienta, nici pregatirea necesara. Este o observatie de bun-simt. A aduce in discursul public o plus valoare informativa si analitica in chestiuni precum reforma institutionala, politica externa, doctrine politice sau politica de educatie cere pregatire, experienta, studiu si multa, multa munca. In vreme ce a critica, de pilda, pozitiile publice asumate de un intelectual sau altul sau moralitatea unuia sau a altuia dintre demersurile sale nu presupune abilitati cognitive deosebite si nici macar o baza informationala minimala. Asa aratand alternativele, nu este un mister ce va alege majoritatea. Spunand cele de mai sus, nu condamnam sau judecam. Este o observatie clinica sau stiintifica, plina insa de empatie. Daca oamenii nostri ar avea capacitatea sa investeasca in efortul de a se informa si a pune o ordine conceptuala minimala intelegerii pe care o au asupra lumii, ca apoi sa poata sa imparta rezultatele demersurilor lor cognitive cu cititorii lor, ar face-o. Daca nu o fac, nu este pentru ca ar fi rau intentionati.
De pilda, cand este vorba despre "intelectualii" in cauza, daca cei ce au facut din ei o marota ar putea sa le inteleaga cartile, tezele, argumentele, evident ca si-ar da seama ca in atacurile lor isi pierd vremea cu fleacuri. Dar cum sa surprinzi si sa intelegi adevaratele vulnerabilitati ale gandirii unui profesionist in ale ideilor fara sa ai macar cei 10 ani de lecturi de acasa, fara sa ai o minima expunere la ceva literatura serioasa, la discipline precum economia, politologia, filosofia sau istoria, sau fara sa stii cum sa citesti si sa intelegi un text mai abstract sau mai dens, evitand a fi distras de trivialitati si marginalii? Cum ar spune Parkinson, daca ar putea sa vorbeasca despre reactorul nuclear, ar face-o. Pot sa vorbeasca insa despre cafea. Iar rezultatul este cel cunoscut. Evident ca aceasta situatie, in care toti simtim ca stim ceva despre intelectuali - ce sunt, cum ar trebui sa fie si daca este corect sau nu sa foloseasca creme de fata - si vrem din prea-plinul nostru cognitiv sa impartasim umanitatii (sau cel putin conationalilor nostri) punctul de vedere la care am ajuns, este pana la urma un tribut adus relevantei surprinzatoare pe care intelectualii o au in Romania postcomunista. Dar, din pacate, dimensiunile concrete si semnificatia acestei relevante nu pot fi identificate si discutate - inclusiv critic - atata timp cat totul este trivializat la nivelul celui mai mic numitor comun.

Nimeni nu este vinovat

E greu de gasit un vinovat pentru aceasta situatie. Poti acuza procesul de alfabetizare care a creat conditiile ca oricine, oricat de neinformat sau neinformabil, sa-si exprime scris opiniile? Poti sa condamni egalitarismul liberal si democratic care a creat premisele ca acesti oameni sa aiba dreptul legitim de a-si exprima opiniile respective? Poti imputa revolutiei in comunicatii sau Internetului ca au facut ca aceste opinii sa devina rapid, din ceva ce tine de sfera privata, ceva public? Bineinteles ca nu. Sigur, ai putea, poate, sa acuzi organizatiile mass-media ca aleg sa dea platforme publice nationale unor astfel de personaje. Dar si asta ar fi, poate, nedrept. Daca ar fi sa aplicam criterii de profesionalism, cultura generala si competenta, ce s-ar mai alege din marea majoritate a comentatorilor, analistilor si editorialistilor deja consacrati si care reprezinta elita senioriala a acestor organizatii? Si, daca asa stau lucrurile, cine sa faca diferenta intre profesionalism si diletantismul vivace?

Statistica sociala parkinsoniana

Recenta eruptie a obsesiei ciclice privind "intelectualii angajati" si actiunile sau nonactiunile lor maligne, obsesie ce este pe cale de a deveni si simptom clasic al patologiei discursului public romanesc, nu trebuie privita ca ceva ce tine de intamplator sau conjunctural. Si nici ca rezultat al unui complot sau conspiratii menite sa emasculeze, sa infantilizeze sau sa senilizeze dezbaterea publica romaneasca. Nu. Avem de-a face cu un fenomen structural ce tine, pana la urma, de pura statistica sociala. Nici nu poate fi altfel. Gratie procesului de alfabetizare si democratizare pus in miscare de strabunii nostri si gratie capitalismului liberal global, avem azi in Romania secolului XXI in jur de - sa zicem de dragul discutiei - 5.000 de cetateni liberi care au dorinta si vointa de a-si expune in scris opiniile privind treburile cetatii. Dintre acestia, majoritatea covarsitoare nu au nicio urma de experienta, lectura sau capacitate de studiu si munca pentru a-si legitima epistemic cat de cat acest deziderat. Tot ceea ce au este ambitia de a avea si exprima opinii, dreptul de a o face si pretentia de a fi luati in seama. Dintre acestia, se selecteaza, cumva, mai mult sau mai putin accidental, cei ce ajung pe prima linie a jurnalismului romanesc de opinie.
Implicatia la nivel de experiment mental a acestei observatii este ca putem umple oricand majoritatea posturilor de analisti, editorialisti, comentatori in publicistica romaneasca, prin rotatie, de pe Internet. Adica dand cu banul si selectand aleator din populatia ce se manifesta voluntar pe forumurile de discutii si bloguri. Chiar crede cineva ca se va simti vreo diferenta in rau in calitatea informatiei si a analizei publicate in Romania? Evident ca nu. Pentru ca bazinul agregat de expertiza si inteligenta analitica va fi de fapt largit.
Este de la sine inteles ca vom avea mai multi tacaniti obsedati de chestiuni precum "elitele intelectuale" in pozitia de a-si expune "opiniile" de pe platforme de mare audienta. Dar cel putin ne vom putea bucura democratic si corect politic de o oarecare diversitate in unitatea acestei tacaneli. In plus, cazurile de frauda de identitate, cand elevi de clase primare vor pretinde ca sunt adulti pentru a putea sa ocupe si ei pentru o zi pozitia de editorialist la un cotidian national va valida empiric o data pentru totdeauna teza ca, pentru a-ti expune sentimentele morale ultragiate si a face parada de luciditatea-ti critica, nu este nevoie de mai mult decat de cultura generala obtinuta la sfarsitul ciclului primar si maturitatea intelectuala specifica varstei.

In concluzie

Cand ai o situatie in care exista suspiciunea ca aplicarea unui simplu algoritm statistic la o populatie autoselectata pe Internet poate sa creasca spectaculos calitatea informationala si analitica a comentariilor in tribunele mass-media nationale, mai poate fi vreo mirare ca, in vreme ce tara are in fata probleme de magnitudini istorice, dezbaterea publica se agita intr-un univers parkinsonian?

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2022 Revista 22