Asemanari, diferente

Reprosandu-i lui Chirac ca nu-i rosteste numele, Le Pen i-a amintit, ca, in schimb, in anii '80 l-a putut felicita pe dictatorul roman. Poate extrema dreapta romaneasca sa fi contribuit la discursurile electorale ale candidatului FN cu informatii carate de vechii securisti.

Dar chiar daca nu fostilor nostri securisti din Romania Mare li se datoreaza ridiculizarea lui Chirac prin apropierea de Ceausescu, legaturile dintre Le Pen si C.V. Tudor sunt bine cunoscute, ca de altfel intreaga retea a extremei drepte din spatiul european, diferentiata, de la tara la tara, care castiga audienta speculand populist nemultumiri provocate de discrepantele sociale, frica de globalizare, imigratia ajutata de circulatia mult mai libera a persoanelor si dificultatilor de intregrare a culturilor diferite. Victoria de acum cativa ani a extremei drepte austriece se dovedeste a fi fost doar un inceput nefast.

Unele comentarii romanesti vor sa-l diferentieze pe Le Pen de C.V. Tudor: primul ar fi "cu totul altceva, un patriot, deranjat doar de imigrantii arabi, ceea ce, nu-i asa, se poate intelege". Aici urmeaza un clipit din ochi complice. La fel arata comportamentul unor romani care, odata naturalizati intr-o tara vestica, detesta imigrantii, cu o stranie uitare a conditiei lor recente. In general, complexele romanilor se datoreaza si modului in care ei si-au interiorizat o alta geografie, de parca tara lor ar fi asezata intre Germania, Franta si Statele Unite.

Dar nu numai din acest bovarism majoritatea romanilor urmaresc alegerile din Franta cu un sentiment de déja vu.

Se retraiesc alegerile din 2000, socul surprizei cand, la turul doi, a ramas de ales intre I. Iliescu si C.V. Tudor, rusinea, anxietatea, umilinta votului cu sufletul indoit, reprosurile nedrepte primite pentru el - rani abia cicatrizate, explicatii posibile pentru pasivitatea politica ulterioara.

De la 22 s-a initiat, cu cateva saptamani inainte de primul tur, apelul disperat catre cei patru candidati ai dreptei (trei dintre ei sa cedeze in favoarea unuia singur), pentru a nu avea candidatul extremei drepte la turul al doilea.

La GDS, receptorul unor reprosuri nemeritate, s-a organizat firava manifestatie de strada a societatii civile si s-a lansat indemnul sa se voteze pentru Ion Iliescu. Politiceni si lideri de opinie legati de fosta guvernare sau exilati obisnuiti sa stea la catedra sustin si acum ca C.V. Tudor nu a constituit in toamna lui 2000 un real pericol, ca pedeseristii l-au votat pe C.V. Tudor in primul tur, pentru a da, in cel de al doilea, legitimitate lui Ion Iliescu etc.

Nu se vede acest gen de orbire vanitoasa la francezii care zi de zi au iesit pe strazi sa manifesteze contra lui Le Pen, cu lozinci de genul "Halte au suicide collective". Dar manifestatiile de strada in Franta au o bogata traditie, incat, in aceasta privinta, schioapata comparatia cu Romania - o tara doar de curand libera si, in plus, cu sechele de obedienta excesiva ori de anarhie, ca toate democratiile fragile.

In rest, insa, multiplele asemanari arata ca in momentele cheie popoarele, ca si oamenii, au la dispozitie un set redus de reactii. Romanii s-au recunoscut in titlurile si tonurile dramatice ale ziarelor franceze, in formulele, mai directe sau mai ocolite, prin care contracandidatii de ieri si-au indemnat alegatorii sa dea votul fostului adversar, in strategiile mediatice de hartuire sau ignorare a candidatului extremist, in discursul anticoruptie al acestuia (Chirac, "marele nas" pentru Le Pen vs. "jos mafia, sus patria", al lui C.V. Tudor), in promisiunile lui populiste fara acoperire, in amenintari (construirea de inchisori, reintroducerea pedepsei cu moartea). Aceeasi intrebare refren "cum s-a ajuns aici" si cam aceleasi explicatii: asemanarea dintre principalii candidati, ambii purtand responsabilitatea guvernarii, campania insipida, dezagregarea stangii (la noi fusese dezagregarea dreptei), care a furnizat voturi extremelor, criza establishment-ului (perioada preelectorala a fost plina de dezvaluiri de coruptie si in zona de dreapta, si in cea de stanga), absenteismul.

Manifestatiile fara precedent din Franta sunt explozia dorintei de participare la soarta tarii (mai ales din partea tinerilor, poate tocmai pentru ca 1 milion dintre ei au votat Le Pen si 37% s-au abtinut) si totodata un inceput de campanie electorala pentru stanga pluralista (dreapta nu participa la ele si crede ca marsurile si sloganurile strazii vor alimenta votul protestatar, servind campania Frontului National). Dar ele pot fi citite si ca un semn de anxietate si uluire in fata unei lumi mult mai amenintatoare decat s-a crezut (asemeni uluirii si anxietatii provocate de atacul din 11 septembrie).

Dar teama sugereaza si votul (sau non-votul) electoratului lui Le Pen din 21 aprilie, teama dublata de o ura crescanda, fata de care nu serveste la nimic sa inchizi ochii - cred analistii sceptici. Ei vad viitoarea Franta, de dupa legislative, ca un stat instabil, presat de extreme (mai ales de extrema dreapta) si in Parlament, si in strada.

De nemultumirea sociala a beneficiat o vreme stanga, apoi purtatorii ei s-au recunoscut in miscarea antiglobalista si s-au radicalizat, fiind captati de extreme. Voturile luate de extrema stanga (aproape 10%) ar fi fost suficiente ca sa-l aduca pe Jospin in turul doi. Asa, Franta se afla in situatia clasica a polarizarii intre extreme, cu voturi alimentate nu atat de ura xenofoba, cat de cea fata de politicieni, de "establishement".

Acelasi diagnostic fusese pus si pentru alegerile din 2000, din Romania, unde determinanta a fost frustrarea sociala, nu xenofobia. Cei care iubesc cliseele si gandesc ca romanii au un "nationalism genetic" au continuat insa sa vada prin lentila lor comod-simplificatoare votul pentru C.V. Tudor, mergand pana acolo incat sa incrimineze lectura lui Noica, Cioran si Eliade (si, fireste, liderii de opinie care le erau antipatici).