Doua discursuri

In fine, vom spune noi.
Pentru primul discurs, cel al presedintelui Iliescu, trebuie apreciat ca se decisese alegerea limbii romane: la Praga, unde amfitrionul Havel vorbise in ceha, engleza oaspetelui Iliescu nu suna destul de elegant.

Echipei care scrisese discursul presedintelui roman pentru 23 octombrie, Piata Revolutiei, nu i se pot aduce, insa, din pacate, prea multe complimente: daca nu cumva Ion Iliescu, patruns de solemnitatea momentului, oferise structura si intonase muzica acestui speech. Ori poate chiar si-l scrisese singur.

Ploua si Iliescu nu parea sa mai termine cu discursul lui, construit din materia verbala a congreselor PCR la care luase, inca de la o varsta frageda, parte. Regretatul H. Wald spunea, intr-un interviu din 22 luat in 1990 impreuna cu Rodica Palade, ca aceia care au fost comunisti din convingere vor ramane asa pana la moarte, ca prinsi intr-o vraja erotica imposibil de rupt. Presedintele Iliescu a surprins, la ultimul sau mandat, prin multe gesturi de incontestabila diplomatie, incepand cu relatia sa noua si buna cu Regele Mihai si terminand cu gesticulatia prooccidentala; sau invers.

Dar daca stilul este omul, schimbarile acestea nu au coborat in adancime; si nici nu mai au timp sa coboare de acum inainte. Discursul presedintelui Romaniei semana mai degraba cu un raport al comitetului central decat cu un speech care sa tina treaz interesul ascultatorilor.

Din cauza felului cum era rostit, a sonoritatii vechi, a limbii si gandirii de lemn, el era practic inaudibil pentru cetatenii de rand.

Fireste ca analistii politici, obisnuiti sa citeasca si printre randurile Scanteii, aveau sa gaseasca in el semintele unui "dezghet": Iliescu a amintit coruptia, birocratia etc., a promis sa.

Numai ca acestea sunt clisee statute ale presei de pretutindeni cand se vorbeste despre Romania. Cliseele unor jurnalisti comozi, inspirati insa de realitatile consolidate, timp de peste un deceniu, sub ochii mai mult decat indulgenti ai vorbitorului. O indoiala legitima aparea in ochii celor care il vedeau cum isi ia acum, langa noul mare aliat, "angajamente pentru viitor".

Ploua, iar presedintele Bush isi adecva cu destula pricepere diplomatica mimica fetei la discursul aliatului cel nou, solid educat candva in capitala fostului "imperiu al raului". Pana cand, spre surpriza telespectatorilor plictisiti de mult, ca si cand nu ar fi fost prins in platosa protocolului, presedintele american a inceput sa miste capul, privind ba in sus, ba la dreapta, ba la stanga.

Peste Bucuresti, in plina ploaie, se lasase curcubeul.
Intr-o tara in care s-a practicat cultul personalitatii la un nivel incredibil, presedintele celui mai puternic stat din lume si-a inceput discursul cu un colocvial "Salut!".

Si pe urma, cu o rapiditate de jurnalist, presedintele american si l-a actualizat, amintind, chiar in deschidere, de curcubeul intrat in program, fara sa fi fost prevazut. Obisnuiti cu auto-vaicareala si auto-deriziunea, dar inclinati in sufletul lor, mai mult decat altii, spre eresuri, mituri si simboluri, romanii au fost incantati sa auda de la presedintele american ca prin acest sol meteorologic celest, Dumnezeu legitimeaza momentul intalnirii lor. O intalnire asteptata de atatia zeci de ani, cu disperare, cu resentiment, cu dezamagire, dar mereu cu speranta.

Cu o astfel de deschidere colocviala, nici practicata, nici imaginata vreodata aici, coborand atat de normal in strada, de la o asemenea inaltime, George Bush a pasit pe calea cea mai directa de comunicare cu o umanitate care invata si in modul acesta (ca si prin "baia de multime" de la sfarsit) abeceul democratiei. Un set nou de reguli politice, croite pe dimensiunea omului "obisnuit" si exprimate printr-o noua simbolistica.

George Bush a ajuns prin alegeri contestate la Casa Alba, iar adversarii lui din lumea libera nu sunt putini: mai intai stanga intelectuala, atat de dornica de a fi nonconformista incat e gata sa sustina politica lui Saddam Hussein, asa cum, in numele unor principii abstracte, altii au sustinut politica lui Stalin sau Mao.

Apoi o mare parte a media, putin dispuse sa vada evolutia celui de al 43-lea presedinte al SUA, tot ce a invatat in acesti ani, nici sa-si explice pe ce se bazeaza sprijinul concetatenilor sai, dupa incercarea de la 11 septembrie 2001.

Unele explicatii s-ar putea gasi in analiza discursului de la Bucuresti: un discurs exemplar prin concretete si precizie.

Probabil, discursul presedintelui american a avut o lungime comparabila cu cel al presedintelui roman, dar el a parut mult mai scurt prin atentia acordata locului unde era rostit si felul cum a raspuns obsesiilor romanesti.

Evident, cei care au contribuit la el merita toate felicitarile.
In mod ciudat, discursul lui George Bush era adresat oamenilor locului, pe cand discursul lui Ion Iliescu se adresa unor fapturi abstracte, "de nicaieri".

O traditie a discursului democratic, clar, articulat, cunoscandu-si tinta (cat mai larga) si obiectivul (sa ajunga la inima ei) a trecut in revista toate punctele simbolice ale acestei piete. Piata Palatului (Regal) care a devenit Piata Revolutiei atunci cand Regele mai era fugarit pe autostrada si revolutia pusa pe soclu, fara a-i fi dezvaluite misterele. O piata care nu este cu adevarat o piata, ci doar un loc largit pe traditionala "Strada Mare" a acestui oras de provincie, cum a ramas (urbanistic si social) Bucurestiul.

Dar un spatiu pe care discursul presedintelui american l-a facut multidimensional: au intrat in el cladirile cu aura simbolica, buna si rea, biserica veche de trei sute de ani si "sediul fostei politii secrete" impreuna cu amintirea atrocitatilor comise acolo, balconul de unde "tiranul v-a auzit vocile si a fugit" si "monumentul care aduce aminte de eroii romani care nu au mai apucat sa vada aceasta zi".

Discursul presedintelui american s-a adresat cetatenilor unei tari neprotejate niciodata pana acum de irationalul si cruzimea istoriei si le-a spus "puteti fi siguri ca nimeni nu va va putea lua libertatea".

Familia a fost asociata bucuriei si amintirii durerilor intr-un mod care raspunde unei asteptari niciodata luate in seama in discursul oficial.

Cei lipsiti de sensibilitate fata de dramele istoriei romanesti, tinerii crescuti (din fericire) deja in libertate pot aprecia cu dificultate acest imens dar istoric. Romania nu mai are adversari, spun ei, si Rusia nu mai e un pericol.

E drept, Rusia nu mai e un pericol, chiar daca in Moldova Consiliul Europei trebuie sa intervina in favoarea limbii romane.

Cei carora intrarea in NATO nu li se pare "mare lucru" pot face insa, daca vor, un exercitiu de imaginatie: cat de mare ar fi la aceasta ora tensiunea interna, daca granita NATO s-ar fi asezat intre Ungaria si Romania, si nu, putin mai la est, pe Prut. N-au, de pilda, decat sa citeasca prezicerile sumbre de acum doar cativa ani ale unui Gustáv Molnár sau sa imagineze audienta crescuta a lui C. Vadim Tudor.

Si n-au decat sa citeasca inca o data, in discursul presedintelui american, referirea la geografia Romaniei care "de-a lungul secolelor a fost sursa de pericole" si care nu va mai fi de-acum inainte asa ceva, pentru ca Rusia nu va mai avea nevoie de o "zona-tampon". Un termen care iese la suprafata din adancurile discutiilor diplomatice (inca din epoca interbelica) doar acum, cand NATO priveste departe, spre Marea Caspica, de pe malurile Marii Negre.