Ike şi cultul moderaţiei

Octavian Manea 26.04.2011

De același autor

Pentru Ike, pericolul era intern şi ţinea de sănătatea fiscală a naţiunii americane.

17 ianuarie 1961. Biroul Oval. Discursul de rămas bun al lui Dwight D. Eisenhower. În ultimele sale clipe prezidenţiale, într-un moment în care America se afla la apogeul puterii ei, eroul Normandiei a ţinut să transmită americanilor de peste ani testamentul său politic: „Crize vor mai fi. Iar pentru a le răspunde, va exista mereu tentaţia de a simţi că o acţiune costisitoare şi spectaculoasă ar putea fi soluţia miraculoasă la toate dificultăţile momentului. Însă fiecare propunere trebuie gândită în lumina unor consideraţii mult mai largi: nevoia de a menţine în echilibru programele naţionale – o balanţă între economia privată şi cea publică, între costuri şi avantajele estimate – un echilibru între necesar şi dezirabil; un echilibru între acţiunile de moment şi prosperitatea naţională viitoare“.

Obsesia lui Eisenhower care l-a urmărit până în ultima clipă a fost căutarea echilibrului. S-a temut întotdeuna de dezechilibru, de deficite, de excesiv, de radical, de prea mult. El, altfel un militar, este cel care a avertizat asupra pericolelor „statului garnizoană“ şi asupra influenţei nefaste a complexului militaro-industrial. Într-un timp în care teama de sovietici contaminase ADN-ul societăţii americane, Eisenhower era mai degrabă preocupat de „întinderea“, de supradimesionarea, de „obezitatea“ răspunsului american la ameninţarea sovietică şi care, în cele din urmă, trebuia să se supună el însuşi rigorilor „echilibrului“ şi limitelor: „Sistemul nostru trebuie să rămână solvabil, în timp ce noi încercăm să găsim o soluţie la toată această problemă a securităţii. Altfel, am pierdut acasă o bătalie pe care încercăm să o câştigăm în deplasare“. O etică a responsabilităţii de stat atât de ignorată astăzi.

Pentru Ike, pericolul era intern şi ţinea de sănătatea fiscală a naţiunii americane. De fapt, coşmarul său strategic era intrarea în insolvenţă a superputerii americane. „Dacă ne ruinăm echilibrul intern, adio putere. Atât este de simplu. Fie că eşti guvern, fie că eşti individ, trebuie să trăieşti în acord cu limitele propriului buzunar. Iar dacă nu o faci, vei ajunge, în cele din urmă, să îţi amanetezi argintul pentru a achita factura măcelarului“, crede John Hulsman. Pur şi simplu, „cruciada“ neoconservatoare, cu accente „robespierriste“ de la începutul anilor 2000, din Afganistan şi Irak, nu ar fi avut loc în filosofia de guvernare a lui Ike. În acest sens, rămâne memorabil un episod din 1954. Francezii se aflau în agonie la Dien Bien Phu (Indochina), iar asupra lui Eisenhower se făceau presiuni să intervină în ajutorul lor. Atunci Ike l-a chemat pe secretarul Trezoreriei şi l-a întrebat direct: cât ne costă? Şi ce înseamnă pentru economia noastră? „3,5 miliarde, adică un deficit, domnule preşedinte“. Răspunsul trezorierului a pus punct oricărui impuls intervenţionist. Ike nu avea nici cea mai mică intenţie să sacrifice sănătatea fiscală a Americii de dragul aventurilor colonialiste ale francezilor. Fără sănătate şi tonus fiscal, securitatea Americii nu există. Pentru Ike, aceasta era graniţa dintre „a fi“ şi „a nu fi“. Altfel, „privind în viitor - tu şi cu mine, şi guvernul nostru - trebuie să evităm impulsul de a trăi doar pentru astăzi, prăduind pentru confortul nostru preţioasele resurse de mâine. Nu putem ipoteca bunăstarea materială a nepoţilor noştri, fără a pune în pericol şi moştenirea lor spirituală şi politică. Vrem ca democraţia să supravieţuiască pentru toate generaţiile care vor veni, nu să devină fantoma insolventă a zilei de mâine“.

* * *

Două propuneri

Republicanii favorizează o formulă de eliminare a deficitului bugetar prin tăieri masive ale cheltuielilor şi o reformă radicală a programului Medicare. De partea cealaltă, Casa Albă propune tăieri modeste ale cheltuielilor federale, dar cu impozitarea masivă a milionarilor şi miliardarilor. În cele din urmă, totul se reduce fie la comprimarea statului, fie la stoarcerea bogaţilor.

Fără viziune

America este un imperiu supraextins şi supraîndatorat. Statu-quo-ul nu poate continua. Dar caracteristica politicii externe a Administraţiei Obama a fost nu „doar eşecul de a prioritiza, ci şi eşecul de a recunoaşte necesitatea de a o face. În cele din urmă, o succesiune de discursuri care spun, în esenţă, că nu sunt George W. Bush nu poate să substituie discernământul strategic“. (Niall Ferguson)

* * *

Obama şi fantoma insolvenţei

Să încercăm pentru o clipă să suprapunem imaginea conservatorismului fiscal marca Ike peste America zilelor noastre.

13 aprilie 2011. Acelaşi Birou Oval. Un alt locatar. Candidatul „schimbării“. O Administraţie somată să vină cu un plan credibil pentru eliminarea deficitului bugetar. Iată miza viitoarei bătălii electorale dintre democraţi şi republicani.

Vedem o putere departe de apogeu, supraîndatorată şi mai degrabă intrată pe panta unui „declin elegant“. Cifrele vorbesc de la sine: o treime dintre americanii care lucrează acum sunt lipsiţi de perspectiva unei pensii private; aproape un sfert dintre ipotecile americane sunt sub linia de plutire, oamenii fiind îndatoraţi cu mult peste valoarea reală a casei lor; o cincime din prosperitatea americană s-a evaporat în abisul Marii Recesiuni; în 2011 se estimează un deficit de 1,6 trilioane de dolari (aproape 10% din PIB), fiind al treilea an consecutiv când Statele Unite rulează deficite în marja de 1,3-1,6 trilioane de dolari. Notele de plată pentru războaiele din Afganistan, Irak şi, mai nou, Libia atârnă greu în contabilitatea acestei moşteniri. Fantoma insolvenţei, coşmarul strategic al bătrânului Ike, bate la uşă. Până în 2020, 80% dintre cheltuielile federale vor fi preponderent compuse din: programele Medicare şi Medicaid; plata datoriei naţionale; securitatea socială; bugetul apărării.

Dintre toate, singura cheltuială discreţionară devine bugetul apărării (finanţat generos cu 700 de miliarde). Se prea poate ca ziua în care alegătorul american se va întreba - de ce trebuie să plătesc eu pentru menţinerea a 80.000 de militari în Europa? 100.000 în Afganistan? Şi 40.000 în Extremul Orient? De ce să plătesc eu pentru stabilitatea celor mai prospere regiuni ale lumii? - să nu fie foarte departe. Şi acum, pe bune, „Roma arde, iar pe noi ne preocupă fleacurile“ (John Hulsman). În cele din urmă, Washingtonul a uitat avertismentul lui Ike: „a mobiliza puterea militară ignorând capacitatea noastră economică înseamnă să ne apărăm împotriva unui dezastru creând alt dezastru“.

Deja Obama şi-a arătat disponibilitatea de a se atinge de Sfântul Graal al apărării: „În ultimii doi ani, Bob Gates a eliminat cheltuielile inutile, economisind în jur de 400 de miliarde dolari. Cred că putem face asta din nou. Trebuie nu doar să eliminăm risipa, dar trebuie să avem în vedere o reevaluare, o revizuire fundamentală a misiunilor Americii, a capacităţilor şi a rolului nostru într-o lume în schimbare“. Dacă proiecţiile fiscale se menţin, America ar putea deveni mai puţin interesată de nevoile lumii şi mult mai preocupată de sine. America s-ar putea întoarce acasă. Însă consecinţele unei restructurări serioase a amprentei sale militare globale, ale acestei potenţiale „hipotermii geopolitice“ (abandonarea extremităţilor, pentru a-şi conserva temperatura organelor vitale) nu sunt nici pe departe neutre. Ba dimpotrivă. Ultima dată când s-a întâmplat acest lucru, tot pe fondul unei mari recesiuni şi al unei lumi multipolare, în interbelic, „rezultatul nu a fost prea plăcut. Teama mea este că, dacă America redevine izolaţionistă, atunci întreaga lume ar putea sfârşi precum Balcanii anilor ′90“, crede istoricul Niall Ferguson. Va creşte probabilitatea curselor de înarmare regionale, a proliferării balistice şi nucleare, iar golul lăsat de retragerea Washingtonului ar putea fi imediat umplut de rivali ai Occidentului. Soluţia? „Să ne restructurăm, dar să nu fugim de lume. Să evităm extremele: să nu supralicităm bani pe care oricum nu îi avem în războaie opţionale, dar nici să redevenim izolaţionişti. Să găsim calea de mijloc“ (John Hulsman). Între timp, America trebuie sa reînveţe virtuţile abstinenţei. Dar cu moderaţie. //

Citeste si despre: Obama, economia SUA, moderatie, recesiune, programe nationale.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2022 Revista 22