Calea Victoriei 115. Cu subiect și predicat

Peter Derer 26.03.2013

De același autor

Extraordinara biografie a Uniunii Scriitorilor în monumentul din Calea Victoriei 115 este parte nu numai din memoria națională, iar renunțarea la folosirea publică înseamnă ștergerea cu buretele a acestei fabuloase aduceri aminte.

Recent, a fost anunțată iminenta evacuare a Uniunii Scriitorilor din sediul de pe Ca­lea Victoriei 115. Justiția a decis revenirea imobilului la moștenitorii ultimului pro­prietar. La prima vedere, o noutate îmbucurătoare: cel puțin în acest caz statul de drept și-a făcut datoria. Conducerea USR câr­co­teș­te, arătând cu degetul la Pri­măria Capitalei, de la ca­re a concesionat imobilul până în 2046. Primăria tace mâlc, nici gând să facă ges­tul pe care-l așteaptă scri­i­torimea. La rândul lor, noii proprietari ridică vocea, susținând că gospodărirea de către ei este unica șansă de supraviețuire a fostei Case a Scri­i­to­rilor.

 

„Le dernier cris?“

Înainte de 1989, ultima pagină a României libere conținea o rubrică de știri pe scurt. Cititorul atent putea afla multe noutăți: în­tre altele (cum ar fi: noua Constituție a Su­ediei, elaborată timp de peste un dece­niu etc.), o știre despre un tablou de Van Gogh (Floarea soarelui) achiziționată la o licitație publică. Noul proprietar, un ja­po­nez cu bani, îndrăgostit peste poate de lu­crare, și-a exprimat public dorința de a o avea alături și în viața cealaltă. Stupoare și consternare în lumea artistică: japonezii se lasă incinerați.

Povestioara arată că dreptul la proprietate are limite, definiția precizând: limite tra­sate (de oameni) prin lege. Există dubii că vreo lege a luat în calcul asemenea situații pre­cum cea de sus. Și atunci ce e de făcut? Categoria economică de proprietate are, evi­dent, o istorie. Sătulă de abuzuri, Re­voluția franceză a propus o abordare ia­cobină (caracterul sacrosanct, im­pres­crip­tibil) care a pus multe bețe în roate re­la­țiilor dintre public și privat. Complicații in­surmontabile au intervenit mai ales în planul funciarului, la pregătirea marilor lucrări publice din orașe. Formula, aflată după multe căutări: exproprierea în in­te­res public.

În România regățeană (casa cu pricina se află în București), istoria proprietății e, evident, „altfel“. Trebuie spus că nici azi nu s-a încheiat cadastrul general (care, în Marea Britanie, a trecut de un mileniu), Ca­pitala ducând lipsă chiar și de planuri to­pografice reactualizate. Spiritul de­văl­mă­șiei e încă prezent, la țară se fac vânzări pe bonuri de mână, funcționarii APIA fi­ind confruntați cu mari bătăi de cap. Cele aproape 5 decenii de administrație co­munistă au încurcat și mai mult situația, lucru de care au profitat destui „între­prin­zători“.

 

Producția legislativă

Fără nici un dubiu, toate parlamentele post­totalitare n-au avut niciun chef să re­turneze foștilor proprietari bunurile însu­șite abuziv de statul comunist. Calitatea me­diocră a legilor proprietății nu se dato­rează numai lipsei de profesionalism, ci și lipsei de entuziasm a majorității de a se dis­pensa de folosința bunurilor re­chi­ziți­onate, sechestrate, naționalizate ori expro­priate. Cum s-ar explica, altfel, nume­roa­sele plângeri la CEDO, mulțimile de pro­cese din țară, faptul că nici după două duzini de ani ches­tiunea retrocedărilor nu s-a tranșat? Noroc că, după multe ezitări, UE a pus pi­ciorul în prag.

Calitatea legislației a oferit un front mănos de lucru unor categorii profesionale (notari, avocați), care au pro­fitat din plin după de­ce­niile de „secetă“ co­mu­nis­tă. Ace­lași context a grăbit afirmarea altor me­se­rii, precum cea a cadastriștilor sau a agen­ților imobiliari (ocupați, înainte, doar cu ofertele de schimb locativ din România li­beră). Cea mai interesantă invenție în do­meniu rămâne, însă, categoria „achi­zito­ri­lor de drepturi litigioase“! După depose­da­rea de imobil și de bunurile din interior (fu­rate ori distruse), după înstrăinarea fo­lo­sinț­ei clădirii timp de peste o jumătate de secol, fostul proprietar a ajuns dator la stat!

Noii „achizitori“ lucrează în grup. Rolul lor este aidoma „curelei de transmisie“ între funcționarii de primărie (atașați co­misiilor de retrocedare) și rețeaua de re­chini imobiliari, interesați de terenurile cons­truibile centrale. (În vremea boom-ului din construcții, erau afișe cu textul: „Do­riți o locuință centrală? Cumpărați o casă veche!“.) Refuzul în justiție al plății „drepturilor litigioase“ se dovedea o cap­cană care întârzia recuperarea imobilelor. Epuizați de șicane, foștii proprietari sfâr­șeau prin a accepta trocul: primeau imo­bilul, cu condiția vânzării condiționate că­tre X sau Y, recomandat de funcționarul ca­re se ocupa de dosar. X ori Y fiind cum­părătorii finali ai imobilului și ai „drep­turilor“ în litigiu.

 

„Restitutio in integrum“

O formulă plină de intenții bune, dar greu de aplicat într-o lume mișcătoare. Cât din ceea ce s-a naționalizat în 1952 a rămas la fel după 6 decenii? Multe imobile au dis­părut în campaniile de demolări din de­ceniile 6 și 9 sau ca urmare a cutremurului din 1977. Cele care au supraviețuit au fost golite de mobilier, obiecte de artă, bi­blio­teci. Au adăpostit instituții (într-o per­ma­nentă alternare) ori au folosit ca locuințe (pentru familii mai mult sau mai puțin educate). Dintre acestea (administrate de ICRAL-uri), multe au fost re­com­par­ti­men­tate abuziv, renovate aleatoriu ori pur și simplu lipsite de întreținerea curentă sau de reparațiile generale (stabilite prin lege).

Or, într-o astfel de situație, statul ar tre­bui să prevină moștenitorii care-și doresc îna­poi imobilele în legătură cu mo­difi­că­rile intervenite în cei 60 de ani. O ad­mi­nistrație grijulie ar fi transmis mai întâi vechilor/noilor proprietari expertiza de rezistență a clădirii. Cu alte cuvinte, ce pre­supune acest transfer de proprietate pen­tru siguranța personală. Altă infor­ma­ție utilă i-ar fi avertizat pe viitorii pro­prie­tari despre plasarea clădirii în raport de pre­vederile planurilor urbanistice. Deci, dacă zona în care se află e stabilă ori ur­mează să facă obiectul unor operații de restructurare. În fine (deși un criteriu ca­re nu preocupă primăria, dovadă efortul de restaurare zero), noul proprietar tre­bu­ie înștiințat dacă în biografia clădirii au in­tervenit alte elemente. De pildă, dacă este sau nu înscris în Lista Monumentelor Isto­rice.

În țările „altfel“, statutul cultural al clă­dirilor e luat mai în serios. Înlocuirea in­dustriilor heavy cu cele soft în procesul de dezvoltare impune pregătirea unei noi baze materiale. Turismul face parte din sur­sele soft de creștere a PIB-ului. Cul­tu­ra, istoria, tradiția, arhitectura, bucătăria etc., la fața locului, au devenit o marfă mai căutată decât produsele industriale care inundă tot globul. Dacă România își închipuie că e o grădină, de ce nu ar visa Capitala că e o bijuterie turistică? În con­text, ar fi oportună o mai mare atenție la „circulația“ monumentelor istorice. De ce nu ar exista prevederi referitoare la drep­tul de preemțiune al statului la retro­ce­darea unor clădiri deosebite? De asemenea (după experiența dezastruoasă a priva­ti­zării industriei), n-ar fi oportune preve­deri privind constatarea bonității fostului/viitorului proprietar al unui monument de categorie A?

 

La obiect

Unora, asemenea posibile pretenții li se vor părea absurde. De ce verificarea bo­nității celor cărora li se retrocedează casa expropriată? Fiind vorba de un obiect ur­ban cu „act de naștere“ (autorizație de cons­truire), administrația trebuie înști­in­țată despre întreg traiectul acestuia până la cererea de „desființare“ (actul de de­ces). Cel care a construit a avut mijloacele de a-l întreține, cel căruia i se retro­ce­dează dispune de mijloacele necesare ori le poate accesa legal? (Problemă similară cu vânzarea apartamentelor de bloc către familii care nu le pot îngriji sau a fa­bricilor către investitori care le transformă în fier vechi!) Pretenția statului e cu atât mai justificată în cazul unei clădiri-mo­nument.

În principiu, componentele valorii unei clă­diri se rezumă la teren (inclusiv sub­sol), plus construcția ridicată pe el. Res­pectivele componente evoluează diferit în timp, azi casele naționalizate acum şase de­cenii contând (fizic) mai puțin decât terenul pe care se află. Odată cu înscrierea în Lista Monumentelor Istorice, clădirea își ia revanșa față de teren, problema fiind că surplusul de valoare (culturală) nu este recunoscut de toată lumea (în nici un caz de „dezvoltatorii“ imobiliari, preocupați de exploatarea terenului de n ori față de starea prezentă). Prin urmare, în cazul retrocedării, administrația publică trebuie să se asigure fie că vechiul/noul proprietar are mijloacele de întreținere a mo­nu­men­tului, fie că va înstrăina monumentul unui cumpărător care va respecta statutul aces­tuia. Altfel, există riscul distrugerii, ca în cazul locuințelor lui Spiru Haret, Alexan­dru Rosetti sau G. Demetrescu-Mirea și a altora (detalii la Academia Română).

În diverse situații, la costul terenului și al casei-monument se adună și valoarea memorială, care, pentru fostul sediu de­micentenar al Uniunii Scriitorilor, este imensă. Bogăția memorială a casei, cons­tând în evenimente care s-au desfășurat aco­lo, din personalități al căror nume e le­gat de acel loc, de fapte care s-au con­su­mat în spațiul respectiv etc., a devenit de mult o componentă a biografiei nu numai a Bucureștilor. Umbrele lui Sadoveanu, Ar­ghezi, Călinescu, Preda, Stănescu (istoria literaturii române)! Amintirea lui Ehren­burg, Eluard, Neruda, Grass, Bellow, Eco, Müller (enciclopedia Larousse)! Concertul Cellei Delavrancea, răzvrătirea lui Dan Deș­liu, fotografiile lui Ion Cucu, editarea României literare (surse)! Întreaga am­bianță, holul principal, scara de onoare, sala de reuniuni și festivități, biroul de pro­tocol, Il gattopardo blu sunt imbibate de ADN-ul acelor mari trecători prin în­căperile în chestiune. Unul dintre puținele reședințe (Trivago Tourism Communitiy) din România unde mobilierul și decorația interioară s-au păstrat ca în ziua dintâi.

 

Și-atunci?

Cu iertare, dar retrocedarea Casei Mon­te­oru are implicații mai întortochiate decât presupune o hotărâre judecătorească, alt­minteri absolut firească. E greu de crezut că magistrații au primit informații adec­va­te de la funcționarii primăriei mari. Iar, la numărul de procese datorat calității ca­drului legislativ, sigur n-au avut timp de bibliografie. În plus, ce garanție există în le­gătură cu intențiile vechiului/noului pro­prietar, debordat de grijile legate de alte mo­numente retrocedate (întreg cvartalul Li­do)? Și, trăind în țara tuturor po­si­bi­li­tăților, e oare exclus ca, prin dispariția ca­sei cu pricina de pe terenul centralisim, să răsară pandantul hotelului Golden Tulip?

Guvernul și primăria trebuie să prevină așa ceva prin exercitarea dreptului de pre­emțiune. Extraordinara biografie a USR în monumentul din Calea Victoriei 115 este parte nu numai din memoria națională, iar renunțarea la folosirea publică în­seam­nă ștergerea cu buretele a acestei fa­bu­loa­se aduceri aminte. Echivalentă cu inci­ne­ra­rea Florii soarelui pomenită la început. //

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2023 Revista 22