O Dunare de apa

Partidele, ca apa, vin si trec. Social-democratii germani de azi nu mai sunt cei ai lui Kurt Schumacher, din ‘45. Iar gaullistii francezi si-au pierdut de mult infatisarea, creata dupa chipul si asemanarea generalului, pe care de Gaulle le-o imprimase in anii ‘60 ai veacului trecut. In fine, sunt partidele comuniste central si est-europene remaniate, remachiate sau evaporate dupa 1989. Altfel decat cele sfinte, formatiunile politice n-au menirea de a fi perene, ci doar de a face posibila administrarea judicioasa, in speta democratica, a cetatii. Teoretic, partidele se constituie din exponentii unor grupuri sociale si reprezinta interesele legitime ale diverselor segmente ale societatii. Ca atare, schimbarea lor e programata si inevitabila ori de cate ori aceste segmente isi modifica alcatuirea, structura si orientarea. In plus, painea lor de zi cu zi e credibilitatea. Odata pierduta, se reface greu, iar partidul moare de inanitie. Nici PSD nu face exceptie de la regula. Indiferent daca Traian Basescu "l-a razgandit" sau nu pe Adrian Nastase; indiferent daca, suparat c-a fost bagat "murdar" la apa, fostul premier se hotaraste sa loveasca la fluierele picioarelor politice ale actualei sau viitoarei conduceri pesediste din interiorul inundat si viforos al partidului sau din afara lui, un fapt e cert: PCR-FSN-FDSN-PDSR-PSD si-a trait traiul si si-a mancat malaiul. Ba a devorat din averea si rabdarea tarii chiar mult mai mult decat ar fi trebuit si ar fi putut, daca, dupa mai mult de-o jumatate de secol de totalitarism, societatea romaneasca ar fi fost apta sa se dezbare mai rapid de postcomunism.

Actualele convulsii din interiorul asa-zisei stangi romanesti se datoreaza deopotriva unor cauze istorice si conjuncturale. Conjuncturale, pentru ca se apropie scadenta. Iar tensiunea si presiunea din interior si exterior s-au amplificat exponential. Aderarea bate la usa, fara sa fie catusi de putin sigura, asa cum spera cei mai multi romani, nu fiindca guvernele vest-europene n-ar dori-o, ci pentru ca starea de spirit a vest-europenilor e cat se poate de proasta, iar euroscepticismul lor, mai pronuntat decat oricand, nu da semne sa se duca pe apa sambetei.

Or, pentru contracararea acestei depresii, provocate de o globalizare ce ameninta sa pulverizeze birocratia comoditatii instalate la umbra statului asistential apusean si sa distruga sistemele semitetatiste si semisocialiste de felul celui francez, ce se poate oare face? Mai nimic. Decat, poate, dovada propriei europenitati.

Romanii stiu bine ca, dincolo de cancelarul austriac Schuessel si alti demnitari europeni care si-au castigat recent alegerile, prea putin lideri isi pot permite sa fie atat de putin populisti, incat sa inchida ochii in fata idiosincraziei propriilor alegatori si a carentelor statelor candidate la aderare. Or, hotararea lor privind activarea clauzei de salvgardare sau eventuala amanare a ratificarii tratatelor de aderare (in special in Franta) va fi precedata la mijlocul lunii mai de un raport decisiv al Comisiei Europene, care se va concentra indeosebi asupra progreselor realizate sau nerealizate in domeniul reformei justitiei si, ca atare, in combaterea coruptiei. De aici, necesitatea tot mai imperios resimtita de multi, inclusiv din aparatul si electoratul PSD, de a demonstra capacitatea integrarii romanesti prin scoaterea din circuit a marilor rechini. Dar tulburarile din PSD nu sunt decat superficial urmarile directe ale afacerii "matusa", care, din ratiuni circumstantiale de refacere a credibilitatii, a dislocat din fruntea fostului partid-stat pe printul mostenitor al regimului Iliescu si al unui sistem mafiot securisto-nomenclaturist cladit pe ruinele cosmarului comunist. Ele sunt miscari postseismice, previzibile din capul locului in urma cutremurului declansat de victoria Aliantei D.A. in alegerile prezidentiale din 2004 si a metamorfozei prin care au trecut societatea si economia romaneasca dupa 1989. In Romania, privatizarile au creat o noua clasa de mijloc, tanara, dinamica si viguroasa, a carei intarire progresiva s-a soldat cu si a insotit paralela erodare masiva a bazei electorale taranesti si activist-conservatoare a fostului partid-stat, care n-ar fi fost mai nimic fara pensionari si o parte din vechea Securitate.

Pe de alta parte, PSD n-a reprezentat o stanga autentica decat inainte de ultimul razboi mondial si in epoca in care un mic partid cu acest nume era condus de Sergiu Cunescu. Ulterior si nu intamplator, a inceput sa fie perceput tot mai mult ca o formatiune corupta si clientelara, formata din si pentru parvenitii capitalismului salbatic de sorginte marxista al epocii postdecembriste. Paradoxal, decaderea Partidului zis acum Social-Democrat a inceput odata cu debutul disolutiei regimului ceausist, deci cu 15 ani inainte de a ajunge la apogeul puterii. Degringolada lui a fost inaugurata, invizibil, in clipa in care, prin manevre, infiltrari ale gruparilor adverse, promisiuni si dezinformari sistematice si masive, gruparea lui Nastase a reusit sa castige copios alegerile din anul 2000 si sa ramana fara opozitie in urma autonimicirii CDR si a reducerii la insignifianta a PNTCD. Iar credibilitatea PSD a intrat tot mai vertiginos la apa, pe masura ce tot mai multi romani si socialisti occidentali au inceput sa radiografieze corect si din ce in ce mai enervati compozitia, scopul, ideologia reala, axata pe profit si garantarea celor obtinute pe nedrept, precum si orientarea catre antireforma a conducerii partidului "pentru linistea noastra". Care s-a trezit cu o opozitie pedista, net mai calificata decat PNTCD sa faca fata regulilor nu tocmai curate ale jocului politic purtand marca indelebila a iliescismului.

Rezultatele acestei confruntari sunt notorii. Si asta nu datorita unei prese ostile, cum au sustinut unii din mai marii pesedisti. Ci, dimpotriva, criza PSD s-a produs in pofida mediilor in special audiovizuale propesediste, precum cele patronate de seful Partidului Conservator, Dan Voiculescu, al carui joc dublu imoral si du-te-vino ipocrit si populist dinspre guvern spre opozitie si viceversa n-a inceput si nici nu s-a sfarsit cu votul fostului PUR in alegerile pentru sefia Camerei Deputatilor.

E clar ca Traian Basescu n-are motive sa-si doreasca sa se regaseasca singur, cu PD-ul intarit si-un PNL diminuat, fata cu PRM-ul devenit mai mult decat a fost. Presedintele are tot interesul sa beneficieze de o opozitie pesedista suficient de slaba, pentru a fi invinsa comfortabil, dar nu masacrata precum PNTCD ori chiar definitiv lichidata. Iar democratia are cu siguranta nevoie de un autentic pilon de stanga.

Dar se poate scoate din criza PSD printr-un congres extraordinar? Intrebarea nu cred ca e bine pusa. Ea ar trebui reformulata cam asa: pe cine mai reprezinta oare acest partid? E clar ca, pentru a se reinventa, PSD va avea nevoie mai putin de recursul la solutii caduce de genul vesnicului salvamar Iliescu si mai degraba de un autentic electorat orientat catre o stanga moderata si moderna, formata nu din profitorii vechiului sistem mafiot, nici din fostii activisti PCR convertiti la democratii originale, ci din emergenta clasa de mijloc romaneasca, apta sa vasleasca in ritm alert spre porturile clasicului stat de drept. Abia atunci se va reivi la orizont o social-democratie romaneasca demna de acest nume. Dar, pana atunci, mai va. Pana atunci, risca sa se mai scurga pe langa noi o Dunare de apa murdara.