Diviziunea dreptei

La ora unei aparente rupturi iremediabile in interiorul politicii romanesti, ruptura pe care multi analisti o privesc cu resemnarea si melancolia martorilor unui razboi civil, se pune problema intelegerii celor doua tabere, a motivatiilor si psihologiilor lor. Mai intai, este indisputabil ca cele doua tabere, pe de o parte un PNL radicalizat de Crin Antonescu si un PSD iritat de propria impotenta politica, pe de alta un PDL dominat de personalitatea sufocanta a lui Traian Basescu, par incapabile de compromis.

Scenariile s-au jucat deja in cam toate combinatiile posibile iar rezultatul e nul—PDL si PNL sunt incapabile de coabitare, PDL si PSD au clientele si scopuri divergente, PNL si PSD nu au suport prezidential. Intrebarea e insa daca aceasta ruptura are un caracter put umoral si personal, cum multi tind sa afirme, sau daca exista intr-adevar si o nunata ideologica.

Intre PDL si PNL nu exista nici o contradictie de program, ambele partide avand o agenda de dreapta, orientata catre incurajarea antreprenoriatului si miscorarea rolului statului (in teorie, pentru ca in practica statul e la noi in mod traditional principalul mod de exercitare a puterii partidelor). PSDul, desi promotorul unor promisiuni electorale de stanga, nu isi perimite luxul unor politici de stanga. Mircea Geoana insusi e mai degraba un politician de centru-dreapta si nu exista nici o dovada a unor dispute doctrinare intre PSD si PDL sau PNL. Se pare, asadar, ca disputa se duce in interiorul unui vast consens politic de dreapta, in timp ce stanga nu participa aproape deloc la discutia publica. Mai mult decat atat, PSDul in intregime pare mai degraba anexat acestei mari sciziuni a dreptei; incapabil de un discurs politic propriu si compromis moral prin liderii sai, PSDul si-a gasit o cale de a supravietui ancorandu-se de una din factiunile dreptei, PNLul. Dovada este usurinta cu care au adoptat “varianta Johannis” si lipsa de obiectii la mentinerea impozitului unic.

Urmarindu-i pe principalii actori ai luptei politice actuale se poate observa ca, desi batalia finala la prezidentiale s-a dat intre candidati de stanga si dreapta, acum se infrunta de fapt fostii aliati din CDR si din DA. Nu se aude nicaieri vocea sustinatorilor proiectului social-democrat, ai lui Geoana, Iliescu, si ceilalti. Diviunea e interiorul dreptei. Presa arondata stangii foste comuniste functioneaza ca platforma pentru acest razboi din interiorul dreptei si toti spera sa isi maximizeze castigul mizand pe una din factiuni. E greu de stabilit vreo filiatie clara de stanga, securista, sau neo-comunista in actualul peisaj politic; se pare, mai degraba, ca cei cu o astfel de extractie s-au imprastiat in ambele tabere si asteapta deznodamantul luptei.

Diviziunea dreptei este, cred, adevarata cauza a actualului peisaj politic. Iar aceasta divizune are de a face mai putin cu ranchiuni si idiosincrazii, cat cu polarizarea si antagonizarea treptata a fostilor aliati in jurul a doua modele de dreapta: o dreapta “veche,” de tip democratic-occidental, cu valori precum democratia si statul de drept, si o dreapta “noua,” de tip post-comunist, plutocratic, in care statul este de fapt subordonat intereselor elitei politico-financiare. Acestea sunt categoriile pure, caci in realitate exista multe nuante care descriu conceptiile politice si motivatiile de actiune ale principalilor actori politici din Romania.