De 4 x “escu”. Ceausescu, Iliescu, Constantinescu, Basescu

M-am nascut pe ultima suta de metri a regimului Gheorghiu-Dej si am trait viata mea constienta de pana acum sub patru regimuri tutelate de presedinti al caror nume se termina in “escu”. Sa fie o onomastica specifica pentru Romania?, m-am chestionat retoric la un moment dat. Sa fi avut Romania vocatia in “escu” pentru cei patru presedinti? (Cititorul trebuie sa fie prevenit ironic ca in acest text nu va fi vorba si despre Andreea Esca, ca, adica, nu voi trata si femininul lui “escu”.) De ce presedintii de dupa Gheorghiu-Dej nu au avut un nume care sa se fi terminat in “vici” sau “anu”, terminatii la fel de frecvent intalnite in limba romana ca si “escu”?
Ceausescu, Iliescu, Constantinescu, Basescu - ii leaga ceva pe acesti patru presedinti ai Romaniei? Temperamental sunt diferiti, la fel ca instinct si prestatie politice; dar ceva ii leaga totusi decisiv: formarea si maturizarea lor in cadrul comunismului. Acesta este motivul pentru care ii pun impreuna si acesta este lucrul pe care cei patru il impartasesc, chiar daca nu doresc. Daca, intr-un viitor nebulos, vom avea in sfarsit si un presedinte care sa nu se fi format in comunism, atunci sirul celor patru va fi in sfarsit mai limpede delimitat. Portretul succint pe care li-l voi face, in cele ce urmeaza, nu se doreste a fi un pamflet, ci o privire de insectar; ca entomolog simbolic (adica analist al mentalitatilor) imi ingadui acest fapt, incercand astfel sa prind in insectar si o istorie a Romaniei, prin prisma celor patru presedinti, din 1965 pana in 2005.
Pe fondul sfarsitului de regim Gheorghiu-Dej, Nicolae Ceausescu parea sa fie un urmas promitator, chiar daca existau si alte nume puse in joc. Ca a fost vorba de manevre de culise (viitorul dictator fiind sprijinit de cativa aparatciki amagiti de antisovietismul sau) sau de un mini-puci camuflat pe care el insusi l-a dat spre a prelua puterea, cercetatorii biografiei sale politice au speculat in fel si chip ambele variante. In orice caz, momentul sau de glorie l-a constituit micul sau marele gest de neaservire fata de URSS, in 1968; dar gloria sa era gaunoasa, de fapt - viclenia taraneasca a lui Ceausescu l-a facut sa stie cum sa atraga atentia strainatatii asupra lui, in timp ce, dupa paravan, isi pregatea cultul personalitatii. Rudimentar, grandoman, avid de putere, narcisiac si, de la un punct, autist in a nu mai pricepe nimic din tara al carei lider era, Ceausescu a sfarsit prin a fi impuscat dupa un proces-mascarada, neo-stalinist, pe masura neo-stalinismului sau de dictator. Nu inseamna ca a fost corect ca lucrurile sa ia aceasta turnura, ci doar ca Ceausescu a fost lichidat exact in formula pe care, in libertate, o tutela el insusi. Ca dictator fusese lipsit de scrupule, tribal, maladiv de ambitios; a fost demonizat de mentalul colectiv si comparat cu tot soiul de alte figuri sangeroase din istoria omenirii. Or, nu era nevoie de asa ceva, intrucat prestatia lui fusese indeajuns de sumbra si violenta, din pricina caracterului sau sanguinar si primitiv.
In ce-l priveste pe Ion Iliescu, numele acestuia, ca posibil urmas pro-gorbaciovist al lui Ceausescu, a inceput sa circule de prin 1987: Iliescu era proiectat ca fiind comunistul progresist, antistalinist (dar leninist); el ar fi fost adecvat, probabil, intr-o Romanie perestroikista, dar nu in Romania anticomunista din si de dupa decembrie 1989. Constanta regimului tutelat de Ion Iliescu a fost nemernicia: Iliescu a mostenit de la Ceausescu aviditatea de putere si a facut tot ce a putut ca sa suprime vocile disidente sau opozante din presupusul postcomunism romanesc. Lectia sa absoluta de executie publica a opozantilor o reprezinta zilele 13-15 iunie 1990, pentru care Iliescu ar trebui nu doar blamat, ci adus in justitie si pedepsit macar simbolic, daca altfel nu este posibil (din pricina invocatei sale senectuti si a starii de sanatate precare). Meritul sau in decembrie 1989 nu este real, ci confectionat: Ion Iliescu a fost propulsat de diferite grupuri de interese ca sa preia puterea si a facut-o ca atare, cu abilitate, profitand de tumultul si anarhia evenimentelor din decembrie 1989. In momentul respectiv, nemernicia sa nu a fost vizibila, dar ea a devenit frapanta la inceputul anului 1990, cand nu a mai fost nici o indoiala ca Ion Iliescu nu este presedintele luminat de care avea nevoie Romania.
Ambitios, cameleonic, ipocrit, rigid si cu discurs anchilozat in clisee, Ion Iliescu nu avea cum sa fie presedintele potrivit pentru noua Romanie postcomunista. Era un om politic al vechiului regim, care incerca sa se adapteze si nu reusea. Drept care reactiona coleric atunci cand era contestat. Dar mai ales era un personaj politic profund legat de URSS: or, romanii tocmai de sovietici si de invaziile acestora voiau sa se desparta pentru totdeauna. De la Iliescu la Emil Constantinescu trecerea se face printr-o cacofonie intentionata care exista si in subtitlul acestui text. Constanta regimului Constantinescu a fost mediocritatea. Emil Constantinescu a avut, in 1996, o campanie prezidentiala destul de competitiva si a fost creditat ca atare de populatie, dar prestatia sa ulterioara, ca presedinte, a fost palida si pasiva. Nu a facut, de pilda, nimic pentru inculparea vinovatilor in cazul mineriadei din iunie 1990, din pricina coalitiei politice in care era angrenat, intre 1996-2000, si Petre Roman (unul din cei vizati, ca eminenta cenusie, in iunie 1990). Spre deosebire de ceilalti doi presedinti dinaintea sa, al caror nume se termina in “escu”, Constantinescu nu a fost incorect si nici grandoman. I-a lipsit si ambitia, care, in acest caz, ar fi prins, poate, bine. Nu a dorit puterea cu orice pret si, din pricina aceasta, a si pierdut-o, fiind catalogat ca las si caraghios atunci cand s-a retras din cursa pentru prezidentiale in 2000. Calitatea sa principala a fost decenta, dar ea nu i-a folosit la nimic. Pentru ca gustul lasat in continuare de regimul sau este, cum spuneam, acela al unei mediocritati pastoase.
Si iata-l acum pe Traian Basescu, un presedinte caruia ii place sa fie si sa pozeze in viril politic. Voluntarist, ambitios, populist; dar si gafeur (poznas ar suna prea idilic). Naravas, adica avand o personalitate accentuata. Ignorant in multe privinte. Lipsit adesea de maniere. Basescu vrea sa fie viu si activ, nu pasiv si mortificat. S-ar putea spune chiar ca ar cocheta cu o alura macho din punct de vedere politic, afisand o masculinitate care sa dea incredere “boborului” (presedintele Basescu nu este misogin, dimpotriva, chiar are predilectie pentru figuri feminine riscante, pe post de halou inconjurator la nivel de reprezentanta publica). Poreclit “CIA-istul”, ii convine probabil aceasta porecla, intrucat ea il opune “kaghebistului” (cum fusese poreclit, la randul sau), Ion Iliescu vizand o cu totul alta axa politica decat cea preferata de primul presedinte postcomunist al Romaniei. Traian Basescu nu este Havel cel atat de ravnit de romani prin 1990, dar nici nu vrea sa fie asa ceva. Nu este nici un individ care sa nu fi avut nimic de-a face cu regimul comunist; nu a fost nici disident, nici opozant. Poreclit si “Vaporeanul”, lui Traian Basescu ii convine si aceasta porecla, intrucat il face sa isi intre in pielea sa de fost capitan de nava; iar fostul sau marinarit ii consolideaza tocmai virilitatea politica la care tine atat de mult. Nu reneaga prestatia sa in guvernul Roman (din cadrul primului regim Iliescu), ci o considera a fi inceputul adecvat al carierei sale politice. Lucrul acesta nu deranjeaza neaparat, intrucat il face pe Traian Basescu sa apara ca un om politic decis si fara ezitari. Actualul presedinte (care se descurca bine, pare-se, mai ales in situatii de criza) este excesiv voluntarist si obstinat sa considere ca este singura persoana care intelege perfect cum stau lucrurile in Romania. Opinia publica si societatea civila nu il prea mai intereseaza deocamdata sau il intereseaza doar din cand in cand.
Traian Basescu nu este perfect si nici nu are cum sa fie. El este, categoric, mai bun presedinte decat toti predecesorii sai in “escu”, dar acest lucru nu este de ajuns. Riscurile prestatiei sale sunt, intai de toate, predilectia pentru un mahalagism cu turnura populista, iar apoi un soi de narcisism catalizat de un voluntarism exagerat, care il face sa nu mai tina cont de opinia celor din jur. Traian Basescu ar trebui sa inteleaga ca el nu este Romania decat intr-o functie specifica pentru care a fost ales sa isi reprezinte tara, iar in aceasta functie risca sa isi depaseasca atributiile. De luciditatea sa de a sti sa procedeze mai departe depinde, cu siguranta, mare parte din viitorul Romaniei.