Ce suntem, ce vom fiDaniel Daianu despre Romania si UE

Textul pe care il publicam in continuare este prefata volumului Ce vom fi in Uniune, semnat de Daniel Daianu, carte in curs de aparitie in colectia Ego. Publicistica de la Polirom. Volumul va fi lansat in cadrul Salonului de Carte Bookfest, sambata, 17 iunie, ora 12.00, la standul editurii. Vor vorbi despre carte: Jonathan Scheele, Sorin Antohi si Ilie Serbanescu.

 Pe 23 noiembrie 2004, Daniel Daianu isi intitula astfel un articol din  Jurnalul National: Intrebarea nu mai este daca, ci ce vom fi in Uniune. Cand scriu aceste randuri (1 mai 2006), data aderarii Romaniei la UE nu este confirmata oficial, dar anumite semnale par sa indice o semnificativa schimbare de atitudine la Bruxelles - nu neaparat la Strasbourg, in cateva cancelarii nationale si in opinia publica occidentala - fata de admiterea tarii noastre intr-o lume pentru care suntem atat de vizibil prost pregatiti. Dincolo de fierbintea dorinta de a ne abandona in grija harnicilor cetateni "unionali", care ar urma sa ne plateasca un viitor de dolce farniente, asemenea turcului din trecutul fictiv al lui Caragiale, nu am facut prea mult ca sa "binemeritam" de la UE. Aceasta dorinta este dublata in ultima vreme, pe masura ce informatiile despre "lumea de apoi" europeana filtreaza si in confuza sfera publica romaneasca dominata de semidocti, diletanti si demagogi, de o anxietate crescanda. Tot ca in Caragiale, suntem dintotdeauna constienti ca "Europa sta cu ochii atintiti asupra noastra", dar ne-am obisnuit: ori nu ne pasa, ori credem ca o putem trage pe sfoara, ori ne subevaluam serioasele probleme. Politicieni (inclusiv unii dintre observatorii trimisi la Parlamentul European), "prosperi oameni de afaceri" si staruri mediatice - care cunosc Occidentul mai ales din turism, "delegatii" si presa larg accesibila - afirma adesea ca exista coruptie si la altii, ba chiar la toti; ca nici Grecia ori Portugalia nu erau mai breze la aderare (Grecia, e drept, nu e nici acum); ca si vecinele central-europene au fost primite in UE inainte de a intruni criteriile de aderare etc. Dar anxietatea preaderarii incepe sa-si croiasca drum spre spiritul nostru public, unde genereaza un echivalent sui generis al euroscepticismului.

Pentru a depasi insa acest complicat mecanism psihosocial, inextricabila fuziune de fantasme, refulari, spaime si negari ale evidentei, avem nevoie, acum ca si in viitor, de vocea competenta si lucida a celor care stiu cu adevarat ce se petrece. Daniel Daianu este unul dintre ei. Eminent economist in sensul tehnocratic al cuvantului, el a facut cariera in domeniul financiar-bancar, impresionand in toate posturile, in guvern, ca si in institutii publice ori private de profil; valoros si prolific autor de tratate, studii si politici, de strategii si analize, are o solida reputatie internationala si o deplina recunoastere nationala; afabil conlocutor si persistent activist civic, este o prezenta mediatica si sociala dintre cele mai admirate. Dar ceea ce il singularizeaza si mai mult pe Daniel Daianu intr-un mediu profesional ale carui traditii interbelice s-au relansat cu greu in 1990, dupa o trista traversare a desertului in care, din fericire, unii specialisti au subzistat intr-un fel sau altul (adesea facand compromisuri cu aparatul statului-partid), este vocatia sa de intelectual public.

"Expertul public"

Filozofii si istoricii, literatii si politologii, teologii si sociologii (mai vechi sau mai noi, frecvent cu antecedente in alte discipline, in special in inginerie) domina discursul public din Romania, multi dintre ei reciclandu-si competentele profesionale intr-un fel de jurnalism generalist care a acreditat eticheta de "analist", aplicata tuturor celor care-si exprima de fapt doar opiniile, sustinute in cel mai bun caz de informatii privilegiate culese prin frecventarea celor care ne fac istoria in ultima jumatate de generatie, dar prezentate cu siguranta apodictica, aplomb moftologic, zambet mefistofelic de apartenenta la "cercuri bine informate". Megamasina mediatica romaneasca, ca oricare alta, are nevoie, incurajeaza, plateste binisor si promoveaza asemenea figuri oracular-sibilinice, pe unii invaluindu-i intr-un protocol special, ca si cum ar oficia un magisteriu sau un sacerdotiu. Silviu Brucan si Iosif Boda sunt probabil cele mai spectaculoase exemple in acest sens: ei, mai ales cel dintai, anunta verdicte, dau note, pun concluzii. Punerea in scena a competentei lor universale si infailibile - "moderatorul" intreaba timid, ei raspund fara drept de apel, catedratic si cu aer de eminenta cenusie - simbolizeaza prestigiul acestui rol social, dupa cum divulga profunda nevoie populara de sens, dorinta de a strapunge opacitatea prezentului si chiar pe cea a viitorului. Sfincsi, Pythii si Mafalde ale lumii noastre in deruta, ei sunt simultan vorbareti ca niste intelepti de cafenea si misteriosi ca niste astrologi, umpland talk-show-urile, impreuna cu alti profeti ai prezentului proveniti din lumea jurnalistilor, cu un verbiaj gongoric si prea putin folositor pentru intelegerea lumii in care traim, desi in anumite cazuri distractiv, chiar delectabil (Mircea Dinescu este campionul acestui ultim registru).

 In mod curios, la romani trecutul ramane cel mai opac, datorita penuriei relative de surse; si cel mai... imprevizibil, datorita schimbarilor abrupte in linia Partidului si in naratiunea asociata, pe care am numit-o candva vulgata istoriografica - aproximativ in acelasi timp, H.-R. Patapievici vorbea, mai plastic, de "vulgata bunului roman"; prezentul a fost si este opac din pricina lipsei de informatii, analize si interpretari credibile si competente; viitorul, paradoxal, ca loc prin excelenta al himerelor, a fost perfect previzibil in discursul comunist - "viitorul de aur", in care oamenii credeau cam cat credeau in "Epoca de Aur"; urmele acestei atitudini in privinta viitorului se observa in actualele "viziuni" promise de partide, parlament, guvern, presedinte: la noi, "viitorul incepe azi", cum se spunea sub Ceausescu; cel mai adesea, viitorul promis nu supravietuieste insa pana a doua zi, cand vine un nou "azi" auroral, iar viitorul lipsit de memorie incepe din nou, iar si iar, ca intr-o "vesnica reintoarcere". In esenta, am descris aici o temporalitate anistorica, premoderna, aproape primordiala, in care desfasurarea trecut-prezent-viitor specifica modernitatii este serios periclitata. Problema noastra fundamentala este tocmai intrarea intregii tari in fluxul temporal al modernitatii occidentale; acum avem inca un amalgam de insule de modernitate, in jurul capitalului strain si in cateva institutii functionale, chiar si in anumite birouri ale guvernului, plutind in temporalitatea arhaica a lumii noastre (semi)rurale, capabila si acum sa absoarba impactul experientei "capsunarilor", la care se adauga temporalitatea hibrida a mahalalelor si cea postmoderna ("postistorica"?) a corporatiilor si a proiectului UE.

Daniel Daianu, din fericire, este altfel decat "profesorii" si profetii nostri de serviciu. Economistii, cum sugeram prin absenta lor din lista de mai sus, nu s-au ilustrat ca mari comunicatori in sfera noastra publica postcomunista. Nici Anghel Rugina, nici alti propunatori de solutii-miracol pentru economia romaneasca vlaguita si denaturata de comunism nu au depasit retorica aroganta si ineficienta a tehnicianului care se ascunde dupa jargon pentru a-si epata si hipnotiza publicul; nici Mircea Ciumara, nici prematur disparutul Ulm Spineanu, in diversele lor perioade de supraexpunere televizuala, nu au trecut ecranul, pierzandu-se in aceeasi limba de lemn, parand sa fi uitat limba naturala. Am semnalat cu ani in urma ciudatul succes postcomunist al economistilor si juristilor formati inainte de 1989, in special in institutiile ambigue unde se pregatea noua generatie a "esalonului doi", inradacinata preponderent in mediul privilighentiei dejist-ceausiste. Fapt remarcabil, desi contestarea si delegitimarea competentelor acumulate sub comunism era una dintre armele cele mai folosite in competitiile pentru resurse si conflictele simbolice ale anilor 1990, economistii si juristii au inceput sa ne spuna "ce-i de facut" inca din perioada imediat post-"revolutionara"; si, mai cu seama cei care nu erau in functii publice, deci erau feriti de antipatia automata generata de orice elita in randul "maselor largi, populare", erau ascultati.

Dintre ei, doi ar fi trebuit ascultati serios: Ilie Serbanescu si Daniel Daianu. Nu stiu exact cat au fost ei ascultati de cine se cuvenea in fulgurantele lor cariere ministeriale; parerea ambilor, comunicata fara echivoc de fiecare dintre ei, este ca nu li s-au dat atentia si mijloacele necesare pentru a-si pune in practica viziunile si competentele. Primul "a ales" (s-a resemnat!) sa faca o amar lucida campanie solitara in periodice si la televiziune, spunand mereu, pe intelesul nespecialistilor, tot ce merita stiut despre economia noastra. Cel de-al doilea, desi a circulat si publicat mult in strainatate, a gasit ragazul si energia pentru a se angaja si in publicistica. Mi-am exprimat in mod repetat admiratia pentru Ilie Serbanescu. Ma bucur ca pot sa fac acelasi lucru si pentru Daniel Daianu. Lectia lor e vrednica de urmat: angajamentul civic al intelectualului public - si al "expertului public", pentru a propune o categorie similara - implica si efortul de a spune celor multi ceea ce numai cativa observa, cunosc, inteleg.

 Lectura cuprinsului acestei carti (precedata de un volum similar), care cuprinde, tematic-cronologic, articolele lui Daniel Daianu aparute in Jurnalul National si Ziarul Financiar intre ianuarie 2004 si aprilie 2006, ne aduce deja elemente de raspuns la intrebarea adresata in titlu. La fel, Prefata, Prologul si Epilogul - care ofera pretioase sinteze, mergand pana la schita unui plan de actiune. Intr-adevar, la un an si jumatate dupa textul din 23 noiembrie 2004 amintit la inceputul acestor randuri, desi daca nu mai este de actualitate, ce vom fi in Uniune e un semn de interogatie tot mai preocupant. a traversat cu mai multa nesiguranta si mai putin succes, sub mai multa presiune externa si cu mai slaba mobilizare interna ciclul istoric al tarilor candidate la admiterea in Uniunea Europeana. Ciclul incepe cu anxietatea legata de conditiile de eligibilitate; trece prin etapa elaborarii de programe si politici concrete, in conditii de monitorizare stricta; ajunge la faza evaluarii externe si a deciziei de aderare; si, asa cum am observat deja in tarile admise la 1 mai 2004, continua cu un moment al adevarului de ambele parti, cand "veteranii" UE se intreaba daca acceptarea noului membru a fost inteleapta, iar novicele incepe sa-si masoare problemele create, nu rezolvate, de aderare. Colegul Peter Balazs, primul comisar european numit de Ungaria, diplomat si profesor la CEU, insista in ultimele sale alocutiuni si publicatii tocmai asupra acestui "parcurs al combatantului", care nu se incheie la data oficiala a aderarii. Astazi se vorbeste deschis de enlargement fatigue si, mai inelegant, de nevoia unei "pauze de digestie". Din fericire pentru si , aceasta pauza se va decreta (probabil tacit) dupa admiterea lor, care coincide cu atingerea limitelor fixate de Tratatul de la Nisa, deocamdata singurul cadru cvasi-constitutional al Uniunii Europene. Candidatul la fotoliul cu numarul 28 in UE, probabil Croatia - sprijinita foarte activ de Austria, aflata oportun la presedintia organizatiei si, prin aranjamentul specific cu Finlanda, pastrand o voce privilegiata si in timpul presedintiei micii tari scandinave -, nu Turcia, va obliga la o schimbare fara precedent a tuturor structurilor si procedurilor UE. Si asta s-ar putea intampla inaintea ratificarii tratatului care duce la adoptarea Constitutiei europene...

Chestiuni controversate

Pentru a nu repeta analizele, propunerile, apelurile si argumentele lui Daniel Daianu, la care subscriu integral, ma opresc in ultima parte a textului meu la cateva chestiuni fundamentale si controversate.

 Mai intai, cred ca admiterea prematura - si in fond nemeritata, o stim si noi - in UE va avea consecinte serioase pe termen scurt si mediu, si nu numai in plan economic, financiar, societal, cultural etc. Nimeni nu a sesizat pana acum ca statele postcomuniste, ca si altadata cele postautoritare din sudul european, au fost brusc legitimate de aderarea la UE, inainte ca ele sa-si fi parcurs integral lunga "tranzitie" spre o ordine democratica functionala. Functionarii publici au trecut printr-o oarecare "schimbare la fata" in state ca Ungaria - tara pe care o cunosc cel mai bine dintre cele recent admise in UE -, dar aparatul birocratic ramane supradimensionat, relativ ostil si greoi, pana la urma destul de ineficient. Formarea noilor cadre si reconversia celor vechi sunt transformari lente si dificile. Asa va fi si in , daca nu cumva mai rau. In fata unui asemenea stat, individul si foarte plapanda societate civila (decredibilizata indirect de legitimarea statului, fapt reflectat si de scaderea finantarii occidentale, redirijata catre zonele cu adevarat nenorocite ale planetei), din care sindicatele au cam disparut, fiind recuperate de partidele politice, devastate de emigrarea fortei de munca si descurajate structural de micul nostru capitalism inca salbatic, au mici sanse de victorie. Asadar, se naste o intrebare pentru politologi, juristi, sociologi etc.: ce fel de stat va avea ? Alte intrebari se pot formula in functie de raspuns.

 Al doilea, intra in UE intr-un moment greu pentru Europa: crestere economica cvasi-nula, dincolo de exceptii ca Spania, Irlanda si cateva noi membre; profunda criza sociala occidentala, generata de esecul politicilor de imigrare, de criza (probabil terminala a) statului asistential, de declinul demografic - scaderea sporului natural, imbatranire etc. -, de efectele globalizarii. Acest din urma proces epocal se afla abia la inceputul fazei sale extrem de virulente, in care delocalizarea industriei si serviciilor catre si este prea rapida si prea vasta pentru a fi contracarata eficient. Dintre autorii neoliberali de "carti de aeroport", celebrul Thomas L. Friedman - care, asa cum a demonstrat John Gray, Friedman e apropiat de Marx in privinta credintei oarbe in determinismul economic - s-a ocupat pe larg in prolixa lui ultima carte, The World Is Flat (2005), de ceea ce el numeste "aplatizarea"  lumii. Pregatindu-mi interventia intr-o conferinta cu autorul si John Gray (CEU, 5-6 mai 2006), am citit rand cu rand editia revazuta si adaugita a cartii lui Friedman, aparuta in aprilie. Prin urmare, pot spune limpede ca Friedman greseste in privinta Estului Europei: globalizarea a surprins aceasta regiune in plina "mare transformare" (analizele recente ale lui Janos Kornai cuantifica si plaseaza intr-o vasta comparatie istorica, oarecum anistorica in opinia mea, enorma schimbare), fiindu-i, asadar, mai favorabila inainte de aderarea la UE. Capitalismul salbatic al "tranzitiei", dezinteresat de costurile sociale si umane ale aplicarii principiului sau motor - sesizat aproape profetic de Marx: cresterea ratei de acumulare a capitalului, nu doar cresterea capitalului! -, a permis est-europenilor o crestere economica destul de sustinuta, in care dumpingul social, nu doar forta de munca ieftina, a jucat un rol insemnat. Asemenea practici capitaliste sunt prohibite in UE, un taram traditional al "economiei sociale de piata". "Europa sociala", desi contestata de neoliberali si (neo)conservatori, inca mai inspira o parte din deciziile UE, inclusiv arhitectura arborescentului acquis. Din nefericire, nici macar Occidentul nu reuseste sa treaca radical si rapid, asa cum viseaza Friedman pentru SUA, spre o economie tot mai sofisticata, cu tot mai multa valoare adaugata prin inteligenta. Antropologic/clinic, nu toti cetatenii europeni, chiar cu pasaport de UE, pot fi knowledge workers, pentru a scapa astfel elegant si cu salarii tot mai mari din capcana delocalizarii; in plus, indienii si chinezii au inceput sa absoarba in ultimii cativa ani activitati lucrative de nivel mediu ce pareau suficient de localizate pentru a nu putea fi pierdute de omul de rand occidental - cum ar fi, ca sa preiau exemple date de Friedman in cartea amintita, procesarea declaratiilor fiscale si a analizelor medicale, precum si, in genere, alte elemente ale fluxului productiv si de cercetare-dezvoltare, mai nou separabile; inalta tehnologie este acum universal accesibila, iar mari tari din fosta Lume a Treia o stapanesc chiar mai bine decat europenii, incepand chiar sa o si inventeze.

 In fine, nu discutam suficient in despre problemele imigratiei. Preocupati mai ales sa emigreze (ori sa e-migreze, adica sa intre in logica globala a outsourcing-ului), romanii au observat mai putin ca tara lor, de care multi fug, ii atrage pe altii, mai amarati ca ei. Deocamdata, autoritatile se preocupa de filierele de carne de vie, de clandestinii care sunt in tranzit prin , de refugiatii mai mult sau mai putin politici carora le ofera azil. Unele ONG-uri si unii jurnalisti au sesizat insa deja aparitia comunitatilor de imigranti, iar problemele acestora, daca nu problema pe care ei o reprezinta in ansamblu, se afla ocazional in atentia publicului. Basarabenii, chinezii si arabii - "pionierii" acestui fenomen, cu radacini in mediul studentilor straini din ceausism - sunt grupurile cele mai vizibile de imigranti. Dar apropierea intrarii Romaniei in UE va accelera fluxul imigrantilor, fiindca tara noastra le va oferi acces spre intregul spatiu comunitar. Unele filiere se pre-pozitioneaza de mai multi ani la noi, pregatind traficul viitor. Ridic aceasta problema mai putin in sine si mai curand pentru a semnala din nou ca ne aliniem in multe privinte - minus resursele financiare, institutionale si umane - la ceea ce este UE.

Pentru toate cele de mai sus, ca si pentru multe altele, cartea lui Daniel Daianu propune o pauza de reflectie. O pauza in mers totusi, fiindca istoria s-a accelerat. Sunt sigur ca lectura acestui volum ne va ajuta sa ne gandim, macar in al doisprezecelea ceas, pasii istorici imediat urmatori.

 (Subtitlurile apartin redactiei)