Modelul Italia

Marea Britanie, Franta si SUA sunt natiuni care au reprezentat intotdeauna mai mult decat suma partilor lor componente. Dincolo de aglomerarea de teritoriu, industrie, porturi si monumente istorice, ele au avut mereu un ce in plus care le-a dat maretia si forta de atractie. In Italia, in schimb, lucrurile stau exact pe dos: partile sunt diverse si coplesitoare la privit, dar intregul este un pitic. Marele Ducat al Toscanei, abolind pedeapsa cu moartea in secolul XVIII, devenea la ora aceea cel mai civilizat stat al Europei. Italia unita, dupa 150 de ani de guvernare indoielnica, este cel mai corupt membru al UE, la distanta de doar un punct in clasament de Botswana. Tara care a inventat gazetaria - in 1556 administratia din Venetia scotea regulat Notizie Scritte, pe care cititorii o cumparau cu un ban mic de cupru numit "gazetta"; iar La Gazetta di Mantova ramane cel mai vechi ziar din lume cu aparitie neintrerupta, incepand cu 1664 - are astazi programe TV de ne-privit si o presa scrisa mediocra, logoreica si provinciala.

Tot vechilor italieni din republicile urbane le datoram in buna parte si capitalismul modern: bancile, instrumentele de schimb, cambia, scontul. Si, mai presus de orice, acesta gaselnita miraculoasa numita societatea comerciala cu raspundere limitata (SRL), care sta la baza revolutiei industriale cel putin la fel de mult ca motorul cu aburi si razboiul de tesut mecanic al englezilor. In paranteza, e reconfortant sa te gandesti ca de fapt capitalismul nu s-a nascut doar printre puritanii mizantropi din Tarile de Jos, care munceau toata ziua in lipsa de alta ocupatie in acea clima imposibila, ci si sub soarele Toscanei, intre oameni indragostiti de arta si trai bun. Ramane insa un mister de ce remarcabilele succese private ale italienilor nu s-au repetat si in sfera publica. E limpede ca politica si guvernarea sunt astazi, dupa seria de alegeri municipale, regionale si nationale din aprilie-mai 2006, ceea ce au fost ele dintotdeauna: o opera bufa cu actori mediocri platiti de la buget, pe care o consumi seara la televizor, cand vii de la munca, dar care nu te afecteaza in viata personala.

Una peste alta, dupa cum remarca un scriitor american, Italia este minunata, dar a imbatranit ca cineva care si-a trait viata prea intens, si-a abuzat fizicul si sanatatea, avand drept marturie pentru asta o gramada de riduri, cicatrici si povesti care s-o ateste. Are atata arta si istorie de aratat incat isi permite sa le risipeasca neglijent, umplandu-si plajele cu rafinarii si depozite oribile, iar oraselele Siciliei, gemand de vestigii antice si medievale, cu mizerabile blocuri de locuinte tip Ramnicu Sarat. E fascinanta, dar obositoare, asa ca vii s-o vezi doar in vacanta, una-doua luni pe an, urmand regula igienica a europenilor ca banii se fac in Nord si se cheltuie in Sud. Guvernele italiene vin si trec fara sa lase mare lucru in urma, cu exceptia unui suvoi de vorbe goale: programul actualei coalitii Romano Prodi a avut 300 de pagini, facand ca, prin comparatie, documentele birocratiei de la Bruxelles sa para modele de concizie si claritate. Dupa ce in perioada de dupa razboi cabinetele s-au succedat in ritm de aproape unul pe an, revolutia anti-coruptie si epoca Berlusconi din anii ‘90 au trezit speranta unei mai mari stabilitati si consistente. Astazi insa e clar ca mare lucru nu s-a ameliorat in profunzime. In fond, Italia e locul unde s-a rafinat metodologia confiscarii revolutiilor de catre vechiul regim, excelent rezumata de romancierul sicilian di Lampedusa prin "occore che cambi tutto perche non cambi niente" (trebuie sa schimbam totul, pentru ca sa nu se schimbe nimic).

Nu v-as fi insirat, evident, aceste impresii de calatorie fara o trimitere in final la noi. N-ai cum sa treci ca roman prin Italia fara sa te fure comparatiile si reveriile, daca nu de alta, macar pentru ca in multe privinte ea ne-a influentat in perioada de nation-building din secolul XIX mai mult decat ne amintim indeobste azi: Garibaldi a fost eroul popular al mahalagiului bucurestean, nu cine stie ce revolutionar francez, iar daca iesea dupa planul de reforma al lui Heliade Radulescu, romana ar fi semanat azi cu un dialect marginal al limbii italiene. Scandalurile recente legate de coruptia din fotbalul peninsular se potrivesc la fix cu cele de la noi, doar ca sumele au un ordin de marime in plus: aceeasi mizerie umana, personaje lobotomizate si agresive, exceland in retorica onoarei de mafiot (capisci?), cu vocabular sablon de 100 de cuvinte. Si, culmea, chiar cu unii actorasi secundari comuni: Ioan Becali, care voia sa copieze la Bucuresti tehnicile de manipulare ale lui Luciano Moggi; sau bietul copil intarziat Adrian Mutu, scapat din scandalul cu droguri la Londra ca sa nimereasca drept in miezul coruptiei la Juventus Torino. De asemenea, isteria publica de saptamanile trecute cu interceptarile convorbirilor private scurse in presa: pornind de la supravegherea unor cercuri de crima organizata, s-a ajuns intai la oameni de fotbal, apoi la politicieni si amantele lor, iar tinta presei s-a mutat complet de pe ilegalitati pe chestiile strict personale, de budoar, doar pentru ca erau mai picante. Stiti stilul.

Intrebarea cruciala pentru noi este, daca tot ne-am hotarat sa imitam Italia, in ce masura acest model, chiar asa cu hibe din fabricatie, poate functiona la noi. Prima parte nu e o problema: guverne ipocrite, politicieni bufoni si mafioti in devenire avem, ca si presa superficiala si personalitati publice umflate cu pompa. Poate importam repede pentru vara asta si alta inovatie utila: guverno balneare, cabinetul interimar care se formeaza uneori vara la Roma, ca sa poata politicienii cu greutate sa mearga in vacanta in iulie si august. Ce nu vad insa in Romania este reversul medaliei. Nu istoria si geografia Italiei, desigur, pentru ca ele sunt irepetabile (si, oricum, aproape universale). Ci societatea privata puternica si harnica muncind, fie si cu lungi pauze de pranz, ca sa tina tot circul in picioare: reteaua solida de firme de familie, meseriasi privati si asociatii culturale care functioneaza la nivel top class, ca intotdeauna, indiferent ce bufon e la carma tarii. Adica oamenii relaxati, ingeniosi si cu mandria lucrului bine facut, asa cum sunt majoritatea italienilor de rand. Trag nadejde ca sutele de mii de romani ce s-au dus sa-si caute norocul in Peninsula pe ei sa-i ia pana la urma ca model, nu doar mazetele de la televizor, pentru ca de fapt strada italiana arata in realitate mult mai decent decat grabita ei replica cu ghiul, briantina in par si poseta-cufar de prostituata, pe care o vezi facand (sau sarind) coada pe sensul de intrare la Nadlac.