O nație de plângăcioși

Tare ne place, aici în România, să ne plângem! Sau, când nu ne plângem efectiv, oftăm în­ne­gu­rați. Și când nici una, nici alta, ne uităm sumbru la toți cei din jur și ne blestemăm zilele și locul. Dacă, pe timpuri, a fi român, după cum spunea Bis­marck, era „mai mult o profesie decât o na­țio­nalitate“, în zilele noastre profesia e în mod pre­dominant cea de bocitoare. Și asta nu numai pe plan general, unde autolamentarea e trendy (alt­minteri se cheamă că ești „cu puterea“), dar și pe plan individual. Să-i comunici unui amic că o duci bine sau să arăți măcar un aer luminos pare aproape o provocare. Nu la adresa zeilor invi­di­oși, ca în cazul anticilor, ci la adresa inter­lo­cu­to­ru­lui: „Cum s-o duci bine în țara asta de c...t?“. Astfel că volumul colectiv apărut recent la Hu­ma­nitas - Cum să fii fericit în România - pare, prin ti­tlu și temă, fie un paradox, fie o ironie. Și to­tuși, interesant: cei doi autori nebăștinași care co­laborează par să-și fi găsit într-adevăr fericirea (sau o formă a ei) în România. Asta, pentru a nu mai vorbi despre C. Noica, evocat în eseul lui Ga­briel Liiceanu din volumul în cauză.

Și totuși, marele paradox e că niciodată, în în­trea­ga ei istorie, România n-a dus-o mai bine decât acum, în zilele noastre. Mai întâi, evident, sub ra­port material: PIB-ul României din 2016 era de cam 3,5 ori PIB-ul României din 1989. Asta, în po­fida faptului că, într-o mare parte a deceniului 10 al secolului trecut, PIB-ul a scăzut. Se pare că în 2017, sub raportul PIB-ului, am depășit Grecia (ade­vărat, lovită în anii trecuți de o criză eco­nomică gravă) și suntem pe cale să depășim Cehia (mai mică, dar foarte industrializată). Dar situația noastră trebuie privită și sub alte aspecte: suntem în Uniunea Europeană de zece ani și, în pofida atâtor neputințe, am profitat enorm. Ucraina, de pil­dă, care, în 1991, la prăbușirea URSS, avea un PIB mare mare decât al României pe cap de locui­tor, acum are unul cam de două ori mai mic. Mo­tivul e lesne de ghicit. Dar am profitat și la nivel individual – aproape nu mai e de imaginat azi să nu poți călători în Europa, ca în propria noastră țară. Și statisticile arată că an de an tot mai mulți români călătoresc în străinătate. Sigur, plătim un preț: emigrația, care ne-a privat de o parte con­siderabilă a populației active. De asemenea, plă­tim pentru relativa prosperitate a clasei de mijloc care își permite o mașină: aglomerația inima­gi­nabilă altădată din orașele noastre. Și în alte do­me­nii am progresat considerabil: speranța de via­ță în 2015 era de 75 de ani, în 2000 de 71, iar în 1990 de 69,74 de ani.

De asemenea, fiindcă tot intrăm în anul Cen­te­na­ru­lui, să admitem: niciodată în acești 100 de ani Ro­mânia n-a fost mai sigură sub raportul securității decât e acum, când e în NATO, cu trupe și facilități americane pe teritoriu. Putem, deo­camdată, nu neapărat să dormim com­plet liniștiți, dar să tratăm cu calm în­crun­tările Rusiei ori bodogănelile Ungariei. Și apropo: hulita, de mulți, participare a UDMR la cam toate guvernele e, de fapt, o garanție de securitate deopotrivă pentru minoritatea maghiară și pentru stabilitatea României. E și acesta un preț care merită să fie plătit.

Dar atunci ce spunem despre politicienii noștri? Nu sunt ei cu adevărat lamentabili? Ba da. Dar, iarăși, paradoxal: România a pro­gresat mult în ultimii zece ani, chiar și cu acești politicieni detestabili. De fapt, în pofida lor. E o notă bună, nu pentru ei, ci pen­tru societatea românească și pentru UE. În anii ’90, Occidentul paria pe Un­ga­ria, Polonia, sub raportul democratizării de tip liberal. Azi „iliberalismul“ e politică de stat în Ungaria și Polonia, iar Occi­dentul admite că s-a înșelat. Nu asta ni se pregătește și în România? Ba da, din par­tea coaliției de guvernare. Dar, din feri­ci­re, vorba lor, la noi mai există și „statul pa­ralel“, care încă nu s-a predat! Și, poate, nici n-o va face.

Pe scurt, avem o mai mare bogăție decât niciodată, o mai solidă securitate decât ni­cio­dată, avem o mai bună integrare eu­ro­peană decât niciodată, avem o societate ci­vilă mai vocală și vie decât am avut-o vreo­dată, nivelul cantitativ și calitativ de viață e mai ridicat decât oricând în istorie și, cel puțin acum când scriu, n-am de­venit încă „iliberali“ ca vecinii noștri din Vest.

Știu, desigur, că „binele“ e relativ, așa că a o duce cel mai bine în raport cu trecutul nu înseamnă a o duce bine în raport cu Oc­cidentul. Putem înșira imediat o listă lungă de nerealizări – de la autostrăzi la spi­tale, la excludere și diferențe mari între re­giuni. Corupția ne „ucide“ încă. Ad­mi­nistrația dă rateuri. Birocrația e mare. Și totuși, aproape peste tot progresăm, fie și mai lent, în pas cu lumea și cu Europa. Scandalurile (cum e cel de acum al pe­do­filului polițist) ne cutremură, dar dez­vă­luirile (imposibile altădată) vor decapita instituții și vor ameliora situația. Știrile despre criminali, pedofili, mafii, tâlhari nu înseamnă că avem tot mai mulți, ci că tot mai mulți sunt descoperiți. Chiar și re­la­tiva noastră marginalitate geopolitică are avantajele ei: nu ne caută teroriștii.

Și atunci de ce suntem o nație de plân­gă­cioși? Explicația nu-i probabil simplă, dar iată o schiță: ne simțim nefericiți, fiindcă nutrim pentru noi și pentru copiii noștri planuri disproporționate față de realitate. Trăim o combinație dintre frustrările din timpul comunismului și speranțele post­co­munismului. Pe de o parte, vrem să com­pensăm ceea ce nu s-a putut pe vremuri; pe de alta, ni se spune din toate locurile cool că avem capacitatea să fim creatori, fericiți, sănătoși, geniali chiar; iar dacă, totuși, lucrurile nu merg așa, neapărat e cineva de vină. Cine? Dacă ne excludem pe noi înșine, rămân guvernul sau, mai bi­ne, țara, cultura națională, corporațiile, So­ros, extratereștii – cine-i mai știe pe toți responsabilii? Nu suntem obișnuiți să considerăm că orice activitate onestă și folositoare are demnitatea ei. Asta ține de o etică protestantă care ne e străină.

Suntem în schimb mânioși pe alții că n-avem casa, automobilul, salariul și altele despre care am aflat din leagăn că ni se cuvin. Nu ne dă mâna să ne autoexaminăm individual, pe de o parte, și să ne privim țara și timpul în contextul istoriei, pe de alta. Soluțiile noastre sunt mai ieftine: să ne consolăm cu refrenul „la noi ca la ni­menea“ și să citim cartea lui Lucian Boia De ce este România altfel?.