De același autor
Două idei persistă în proiectul actualei coaliții de guvernare: schimbarea politicii externe și modificarea legislației juridice. Deși aparent nu au nicio legătură, de fapt, ambele transformări dorite de Liviu Dragnea și de Călin Popescu Tăriceanu urmăresc direct sau indirect același obiectiv: renunțarea la regulile Uniunii Europene, rămânerea formală în sistemul UE-NATO, dar, în paralel, căutarea unor noi înțelegeri în domeniul securității, cărora să nu le pese de politica noastră internă.
Președintele Senatului, Călin Popescu Tăriceanu, vorbește încă de anul trecut despre apropierea sfârșitului alianței occidentale. A anunțat de altfel din nou în fața corpului diplomaților români că Pax Americana e gata să-și dea obștescul sfârșit, reluându-și argumentele prezentate în august 2017, „să nu ne facem iluzii, simpla condiţie de aliaţi loiali, disciplinaţi, tăcuţi şi oarecum jenaţi de eticheta pe care o purtăm nu ne va aduce recunoaştere. Ne oferă poate o securitate de care ţara noastră s-a bucurat de puţine ori în trecut. O securitate care, dacă luăm în calcul impredictibilitatea ce pare să definească acum procesul de luare a deciziilor de politică externă de către cei mai puternici dintre aliaţii noştri, nu e garantată pentru eternitate. Constatăm deja că niciuna dintre zodiile de securitate sub care a trăit teritoriul nostru naţional - pax romana, pax ottomanica, pax sovietica - nu a durat la nesfârşit“. Pentru Tăriceanu, totul în politica externă ar trebui „ordonat“ în funcție de „principiul suveranității naționale“, o lozincă pe care o îmbrățișează tot mai mult euroscepticii și liderii estici care nu mai vor să aplice regulile statului de drept atât de invocate la Bruxelles.
Definiția clasică, dezvoltată începând cu a doua parte a secolului al XVI-lea, făcea referire la noul fenomen al statului teritorial și la apariția unei puteri centralizate care își exercită autoritatea asupra acelui spațiu. Ulterior, odată cu dezvoltarea dreptului internațional, statele s-au angajat să respecte reguli suprastatale, dar chiar și așa, după cum explică Hans J. Morgenthau în Politica între națiuni, suveranitatea este dreptul unei națiuni de a fi creatoare de legi „atât timp cât sunt implicate regulile de drept internațional care o constrâng“, dar „nicio regulă de drept internațional nu o obligă în afara celor pe care le-a creat pentru sine prin consimțământ“. Acesta este însă doar cadrul teoretic, fiindcă România, când a cerut aderarea la Uniunea Europeană, a renunțat parțial la suveranitatea sa, acceptând să respecte un set de reguli și o legislație agreate la Bruxelles. Apoi, în definirea Parteneriatului Strategic cu Statele Unite, deși nu există limitări similare, România se află sub lupa Washingtonului, care a investit imens pentru securitatea acestei țări și și-ar dori, de pildă, ca scutul antirachetă să se afle într-un stat cu o evoluție democratică pozitivă.
Bucureștiul poate miza pe „principiul suveranității naționale“ dacă vrea să ia distanță de UE sau de SUA, dar până acum niciodată liderii autohtoni nu au ridicat pretenții clare din acest punct de vedere la Bruxelles, cum au făcut-o, de pildă, polonezii sau ungurii, și niciun politician român nu a avut în vedere acest principiu la întâlnirile cu oficialii americani. Politicienii români nu au destulă îndrăzneală să fie tranșanți sau să se detașeze oficial de alianțele la care este parte țara. De aceea, discursul lui Tăriceanu trădează o strategie ascunsă, un plan pe care îl flutură la vedere în numele „suveranității naționale“, dar care are în vedere soluții alternative, care pot deveni capcane în viitorul nu prea îndepărtat.
Modelul dorit de președintele Senatului este pus pe masă, cu oarecare transparență: „România, dacă-şi ia în serios propria sa istorie, ar putea deveni - aşa cum a fost în trecutul recent Suedia - o forţă etică pe scena globală“. În 1994, când Suedia a decis să adere la UE, la referendum doar 52% dintre suedezi au fost pentru comunitatea europeană, iar ideea trecerii la moneda euro a fost respinsă din start. Atunci, un politician din opoziție, Per Gahrton, a declarat că ziua aderării este ziua în care Suedia se transformă dintr-o națiune independentă „într-un soi de provincie a unei superputeri în expansiune“, iar parlamentul ei va deveni „un biet consiliu consultativ“. Apoi, Suedia mizează pe neutralitate și numai 42% dintre suedezi ar fi de acord ca țara lor să adere la NATO. Această țară nordică, cucerită de ruși în trecut, dar devenită spre finele secolului trecut una dintre cele mai bogate din Europa, și-a dezvoltat o democrație solidă, o armată puternică și bine utilată, reușind să mențină până astăzi vestitul model suedez de prosperitate.
Ce caută liderii români la acest model, de care România este atât de îndepărtată? Etica neutralității, abandonarea „denunțurilor“ la Parchet, la Bruxelles și la Washington, eliminarea „dușmanului din interior“, care se află la vârful puterii, acestea par să fie așteptările lui Tăriceanu, care, la fel ca Liviu Dragnea, se bucură că, după reprimarea manifestației din 10 august, cancelariile occidentale nu s-au arătat „îngrijorate“. Au devenit indiferente? Au renunțat să tragă de România spre Vest și o lasă în derivă? S-au convins că haosul dorit de liderii români poate fi controlat de la Est? Au înțeles că, la fel ca președintele turc, Erdoğan, România vrea „suveranitate“ și nu mai au motive să se străduiască să salveze o țară care nu vrea să se extragă din Balcani.
