Pe aceeași temă
Marele câştig al Revoluţiei de la Bucureşti constă în ceea ce a urmat după.
Pe Calea Victoriei, pe stâlpii din faţa Palatului Regal, am observat recent câteva afişe negre pe care scrie cu alb „1989-2009 DEGEABA“. Pe acelaşi afiş este menţionată şi adresa unui site care vinde bilete la concerte şi evenimente culturale. Accesând pagina de web, afli că este vorba despre o dezbatere lansată de site sub titlul Curiozitate. Admiraţie, Respect. Faţă de cine? Faţă de ce? Ce înseamnă de fapt 1989-2009? 20 de ani!. Oamenii, mai ales tinerii, sunt invitaţi să-şi spună părerea despre transformările din intervalul de timp scurs. Dacă este vorba despre o campanie de conservare şi diseminare a memoriei revoluţiei române din 1989 sau despre una de informare a publicului (aşa cum a fost frumoasa iniţiativă a Institutului Polonez din Bucureşti, sub sloganul „Noi am început, voi aţi încheiat“), este greu de înţeles de ce afişul este unul negru, sumbru, iar provocarea care ar trebui să incite la dialog este atât de demoralizant rezumată printr-un singur cuvânt al neputinţei.
Pe 21 decembrie 1989, Nicolae Ceauşescu chiar a crezut că, adunând un mare număr de oameni, aşa cum făcuse cu numai o lună în urmă la Congresul al XIV-lea al PCR, aşa cum făcuse şi în alte numeroase rânduri, aceştia vor înfiera ce se întâmpla la Timişoara şi vor cere pedepsirea exemplară a autorilor lor. Iar cei care i-au stricat dictatorului ultima sărbătoare nu erau decât oameni simpli ai unui popor (prea) îndelung-răbdător, adus la exasperare tocmai din cauza atitudinii încarnată de cuvântul „degeaba“, care acum ne cheamă la o ciudată anamneză. În anii comunismului, românii s-au autoiluzionat că nimic nu le mai poate schimba cursul mizer al existenţei cotidiene. Credinţa într-un destin politic implacabil, preocuparea pentru asigurarea celor necesare traiului zilnic, până la paralizarea reacţiilor şi cultivarea „descurcărelii“ sociale lipsite de glorie în locul acţiunii, era universul existenţial al majorităţii zdrobitoare a românilor. Ce s-a întâmplat în Bucureşti pe 21-22 decembrie 1989 a şters zeci de ani de pasivitate şi indiferenţă şi a scos din vocabularul limbii române cuvântul pomenit mai sus.
Revoluţionarii din Bucureşti au strigat şi „Timişoara! Timişoara!“. Era o continuare a ceea ce începuse în Banat cu câteva zile înainte şi care fusese plătit cu sânge, era o furie descătuşată. Lungii ani de neputinţă surdă au erupt cu o violenţă nebănuită şi au avut un final sângeros, atât de partea baricadelor revoluţionare, cât şi de partea puterii ceauşiste. Ceea ce la Timişoara a fost scânteia, la Bucureşti a fost descătuşarea. Ce aseamănă cele două mari momente ale revoluţiei române este gradul mare de spontaneitate, ceea ce le dă o caracteristică anarhică, uşor de explicat de altfel prin atomizarea socială care s-a agravat începând cu anii 1980.
Numai că Bucureştiul a venit ultimul pe lista oraşelor revoltate ale României să-şi strige mânia în stradă, după Valea Jiului, Braşov şi Timişoara. În schimb, la Bucureşti, în 1968, Ceauşescu şi-a legitimat titlul de reformator, de antisovietic şi de partener al Occidentului. Capitala României, de la care se aştepta schiţarea unei mişcări de protest cu efecte consistente în societate, care ar fi trebuit să se constituie într-o avangardă a forumului civic underground în stare să tragă după ea proiectele de schimbare, nu a urmat tradiţia revoltelor anticomuniste ale altor capitale, precum Berlinul, Budapesta sau Praga. Seria oraşelor care au marcat istoria rezistenţei anticomuniste a fost deschisă de Berlin în iunie 1953, la numai trei luni de la moartea lui Stalin. A continuat apoi cu Poznan, în iunie 1956, Budapesta, în octombrie acelaşi an, Praga, în august 1968, Gdansk, Gdynia şi Sczeczin, în 1970, şi din nou Gdansk, în 1980. În ciuda existenţei condiţiilor ideale pentru coagularea unui protest articulat – existenţa unor mase mari de muncitori pauperizaţi, a centrelor universitare, a prezenţei intelectualilor şi a unei mase critice a clasei de mijloc –, la Bucureşti revoluţia s-a lăsat aşteptată nepermis de mult.
Ceea ce s-a petrecut la Bucureşti a fost fără îndoială eroism. Cei care au plătit cu viaţa sau cu infirmitatea, cei care au participat la baricade, cei care i-au încurajat pe alţii mai ezitanţi, cei care şi-au pus energia în slujba binelui public în diverse forme au demonstrat că nimic nu a fost în zadar. Au arătat cum curajul, speranţa şi hotărârea pot renaşte chiar şi acolo unde păreau pierdute. Ceea ce a fost extraordinar în revoluţia întârziată de la Bucureşti, mai mult decât la Timişoara, a fost sacrificiul ca opţiune viabilă în faţa alternativei unei vieţi lipsite de perspective. Bucureştenii au realizat atunci că se află în faţa deciziei vieţii lor dintr-un an de graţie cu care de puţine ori te întâlneşti. Au avut de ales între a se solidariza în curajul de a înfrunta duşmanul, pentru a-şi recupera demnitatea, şi a trăi în continuare ca până atunci.
Dacă evoluţia societăţii postcomuniste româneşti a decurs aşa cum ştim se explică prin faptul că Revoluţia de la Bucureşti a fost una întârziată. Ea trebuia să vină mai devreme, preţul plătit în decembrie 1989 fiind unul amânat şi care a influenţat decisiv percepţia ulterioară a evenimentelor, în funcţie de amploarea schimbărilor aşteptate. Dacă el ar fi fost plătit în anii 1950, 1960 sau 1970, istoria anului 1989 românesc s-ar fi scris altfel. Din istoria celorlalte mişcări de rezistenţă anticomunistă din Europa Centrală şi de Est ştim că preţul libertăţii a fost mare. Se estimează că în jur de 380 de muncitori est-germani au murit în timpul şi după revolta din 1953. Maghiarii au avut 2.500 de morţi în încercarea lor din 1956 de a păşi pe drumul democraţiei. Statisticile ar putea fi mai ilustrative în acest sens cu menţionarea zecilor şi sutelor de martiri civici pentru democraţie din toate ţările ocupate de sovietici după 1945. Marele câştig al Revoluţiei de la Bucureşti constă în ceea ce a urmat după. Nu a fost vorba de o reînnodare a legăturii cu trecutul, ruptă în 1945-1947, şi nici nu ar fi fost posibil. Dar apariţia şi, în special, hegemonia atitudinii de ridiculizare a unui sacrificiu colectiv măreţ, înfăptuit în orele astrale ale deşteptării unei societăţi adormite timp de zeci de ani, este greu de acceptat. Subaprecierea cuceririlor Revoluţiei române din decembrie 1989 este una generată de o profundă neînţelegere, şi anume de disproporţia dintre amplitudinea transformării şi potenţialul real al materializării ei, la care se adaugă încercarea de a arde cât mai repede etapele obligatorii pe drumul susţinut al reformei. Semnificaţia termenului revoluţie dată de Revoluţia franceză de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi de radicalismele secolelor al XIX-lea şi al XX-lea, aceea de „schimbare profundă, din temelii“, de „înnoire“ a unei societăţi, a fost şi este nerealistă. Este timpul să înţelegem revoluţia ca pe un proces de restauraţie, ca pe o întoarcere în punctul iniţial, în tradiţia istoriografiei britanice, care consideră anul 1688 ca fiind cel al unei revoluţii glorioase. O restauraţie care ne-ar face să privim moştenirea revoluţiei în sensul duratei lungi a istoriei. Revoluţia română ar trebui să fie un mit fondator pentru multe generaţii de-acum înainte şi ar delegitima acest „degeaba“ prin valoarea ei imuabilă.
