Pe aceeași temă
Considerat un simbol al democraţiei interbelice şi al luptei anticomuniste, Corneliu Coposu a fost şi simbolul reconstrucţiei democratice a României postcomuniste în bătăliile politice de la începutul anilor ‘90 cu rămăşiţele vechiului sistem, coagulate în jurul FSN-ului lui Ion Iliescu, scrie Curentul.
În acei teribili ani de tranziţie de la comunism la democraţie, Corneliu Coposu, din postura de preşedinte al PNŢCD, lupta pentru respectarea regulilor democratice în bătăliile politice deschise cu oamenii fostului sistem, coagulaţi în jurul FSN-ului, formaţiune politică ”emanată” în timpul revoluţiei din decembrie 1989. Legitimitatea lui Coposu pe scena politică postdecembristă îşi avea rădăcinile în cei 17 ani de temniţă grea la care fusese supus de regimul comunist în perioada 1947-1964, în procesul de distrugere graduală a elitei politice interbelice.
Între 1954 şi 1962, în temniţa de la Râmnicu-Sărat, Corneliu Coposu a fost supus unui regim aspru de izolare, astfel încât acesta uitase chiar să mai şi vorbească. Ulterior, în 1962, a fost mutat cu domiciliul forţat în colonia de la Rubla, din Valea Călmăţuiului, dar aceste tratamente degradante nu i-au distrus principiile ţărăniste insuflate de mentorul său, Iuliu Maniu, al cărui secretar a fost între 1937 şi 1947.
După lovitura de stat însângerată din decembrie 1989 a reînfiinţat PNŢ, alipind doctrinei ţărăniste interbelice valorile creştin-democraţiei în lupta sa nemărginită pentru întoarcerea la normalitate în România anilor ‘90. Pe 11 noiembrie 1995, un neoplasm pulmonar îi provoca decesul şi, astfel, scena politică postdecembristă rămâne fără un reper al democraţiei parlamentare. A fost înmormântat la Cimitirul Bellu Catolic, fără funeralii naţionale, dar un milion de români au venit să-l conducă pe ultimul drum.
Absolvent de Drept şi şef al Tineretului Naţional Ţărănist din 1935, a învăţat politica şi regulile democraţiei de la Iuliu Maniu, căruia i-a fost secretar personal 10 ani, până la arestarea lor de comunişti, în 1947 în dosare separate. Corneliu Coposu înfruntase deja închisoarea politică, în 1937, când fusese întemniţat vreme de trei luni şi o zi după ce îl criticase pe Carol al II-lea, şi a doua oară pentru scurt timp după marea manifestaţie anti-comunistă pentru Regele Mihai de la 8 noiembrie 1945. A treia întemniţare, începută la 14 iulie 47, în plină ocupaţie sovietică, avea să se dovedească un calvar:
A fost arestat la Bucureşti, a fost deţinut o vreme în arestul MAI, apoi a fost dus la Jilava, după care a fost mutat la Piteşti, apoi a ajuns la Craiova, apoi din nou la Bucureşti şi ţinut la Craiova la sfârşitul anilor 40. Din anii 50 a fost internat şi a început migrarea în diversele unităţi de muncă din Bărăgan, Medgidia şi în zona Canalului. Din 1954 este readus la Bucureşti, Jilava, la sediul MAI, unde a fost anchetat. A fost şi la Văcăreşti, a fost trimis la Gherla, apoi la Râmnicu Sărat de unde a fost eliberat condiţionat. Din 1962 îl găsim cu domiciliu obligatoriu la Rubla, pe Valea Călmăţuiului.
Vreme de 17 ani, cât a durat acest drum al chinurilor, familia a ştiut de puţine ori unde se află. Din 1955 până în 1962, când a ajuns în domiciliu forţat în Bărăgan, ai lui nu au avut nicio veste despre el.
„Am intrat la doctor: De unde vii, domnule? Și el a început să râdă și a zis: Din pușcărie. Cât ai stat? 15 ani. Doamnă, zice, este într-un hal de anemie fără de hal, edemul foamei gradul ultim, fiți atentă ce îi dați de mâncare, cu foarte multă grijă”, povestea Flavia Coposu, sora lui Corneliu Coposu.
Confruntarea lui Corneliu Coposu cu regimul comunist a continuat. Rezistenţa sa ieşită din comun în închisoare şi forţa extraordinară de a-i mobiliza pe ceilalţi l-au aşezat treptat în fruntea vechilor săi colegi de partid, dar şi în atenţia Securităţii. În anii 70, a fost anchetat din nou, vreme de patru ani, şi cu greu a izbutit să îşi păstreze serviciul de tehnician la o întreprindere de construcţii din Bucureşti.
Soţia sa, Arlette, a pierit la puţin timp după ce a fost eliberată din închisoare, în 1965. A fost arestată în aşa-zisul proces al spionilor de la Legaţia Franceză, unde lucrase și simpla lor angajare la o astfel de legaţie îi transforma în spioni.
Revoluţia din 1989 l-a prins pe Corneliu Coposu aşteptând. Ştia că regimul comunist de la Bucureşti se va prăbuşi aşa cum se prăbuşise şi în ţările din jur, iar Partidul Naţional Ţărănesc Creştin Democrat era pregătit să reintre în viaţa politică. Dar când Corneliu Coposu a venit la televiziune în zilele Revoluţiei ca să facă anunţul a fost împiedicat să se adreseze naţiunii aşa cum făceau viitorii politicieni din FSN.
În acest fel, foştii comunişti şi-au menţinut controlul. Totuşi în pofida monopolului mediatic din anii 90 şi a aparatului administrativ preluat de la fostul regim de FSN, povestea miraculoasă a supravieţuirii lui Corneliu Coposu în închisoare şi trăinicia principiilor sale a câştigat teren:
„L-am întrebat ce te-a făcut pe tine să ieşi de-acolo întreg la cap? În primul rând, rugăciunea mea şi-a voastră. Dacă eu n-aş fi crezut, m-aş fi prăbuşit şi aş fi înnebunit. Aşa aveam rugăciunea şi rugăciunea îmi dădea certitudinea că voi scăpa şi voi vedea că am avut dreptate. Asta tot timpul spunea, şi-acuma după ce îşi revenise normal: "voi nu ştiţi ce noroc am eu că am ajuns să văd că ce am crezut e adevărat când mă gândesc la miile de prieteni ai mei care au murit disperaţi”, povestește Flavia Coposu, sora fostului lider țărănist.
„Suferinţele au trecut, totul e ca viitorul să asigure ceva bine pentru ţară. Restul nu mai are importanţă. Faţă de sacrificiile pe care le-au făcut eroii câţiva bieţi ani de puşcărie contează mai puţin...”, spunea Corneliu Coposu, după 1989.
Fostul lider țărănist Corneliu Coposu se numără printre victimele torționarului Alexandru Visinescu, fostul comandant al Penitenciarului Râmnicu Sărat, cel care execută acum 20 de ani de închisoare. Coposu a vorbit într-un interviu despre reîntâlnirea cu cel care l-a chinuit în anii de detenție.
Cei doi s-au întâlnit după Revoluție, pe stradă, în Capitală. „Am întâlnit pe un torționar, cu un grad mare, colonel de securitate care personal, cu mâna lui, m-a chinuit cu bătăi, cu saci de nisip, cearceafuri ude în baie care, nici măcar în procesul meu, în procesul Pătrășcanu, a încercat să mă transforme într-un martor mincinos, împotriva lui Pătrășcanu. Lucru pe care l-am refuzat cu îndârjire, cu toate chinurile prin care am trecut. Omul ăsta, după Revoluție, l-am întâlnit, trăiește foarte bine, are o pensie mare. Fiind o figură ușor de reținut, când m-a văzut a încercat să treacă pe trotuarul celălalt și l-am oprit. I-am spus: dacă cumva, cândva ți se va face un proces pentru crimele pe care le-ai făcut personal, te rog să mă chemi de martor. Pentru că eu voi depune că nu ești apt de închisoare. Pentru că un subom care s-a putut preta la ceea ce ai făcut dumneata înseamnă că nu are răspundere psihică și ca urmare ești de internat în casa de nebuni, nu de băgat în puscarie”, a povestit Coposu.
„Nu am nicio ranchiună și nicio ură față de cei care s-au pretat la crimele oribile în cei 50 de ani de comunism. Consider că oamenii care au ajuns să se degradeze până la a chinui pe semenul lui fără niciun fel de justificare și-au pierdut calitatea de om și ar fi o onoare pentru ei să păstrezi împotriva lor sentimente de inamiciție. Trebuie iertați. Ca tâlharul de pe Cruce”, a mai spus Corneliu Coposu.
Despre chinurile din închisoare Corneliu Coposu a vorbit și cu alte ocazii. „Fiecare deținut fiind singur în celulă, nu avea deloc lumină naturala… ferastruica celulei era în permanență oblonita pe dinafară ca să nu se poată vedea cerul. De altfel, geamul era și de neatins la înălțimea la care era situat… În afară de 8 ore destinate somnului, în timpul zilei trebuia să stai în picioare, sau pe tinetă. Nu aveai dreptul să te așezi pe pat, nu aveai cu cine să vorbesti… Râmnicu Sărat era nu numai cea mai dură pușcarie, dar și un fel de închisoare experimentală, liceu de aplicație pentru viitoarele cadre… pentru menținerea ordinii aplicau ca metodă de disciplină bătaia. Intrau în celulă cinci-șase gardieni, gealați înalți cu bastoane și băteau toți deținuții pe rând, fără nici o justificare, până cădeau jos. Toți deținuții, indiferent de vârstă și starea sănătății, erau bătuți metodic. Regimul acesta nu l-a ocolit nici pe Mihalache la 82 de ani; nu fusese scutit de bătaie nici Pogoneanu, fost director în Ministerul de Externe care, paralizat pe jumătate, nu putea stă în picioare, era bătut în pat, culcat”, a rememorat Corneliu Coposu atrocitățile de la Râmnicu Sărat.
