Pe aceeași temă
Sfârşitul de an a adus României o semiconfirmare brutală a unui fapt care se profilează de mult, şoptit, în mediile politice şi diplomatice, anume eşecul atingerii obiectivului fixat de aderare la spaţiul Schengen pentru martie 2011.
Semnalul a sosit într-o manieră cel puţin nediplomatică, prin scrisoarea comună, semnată pe 21 decembrie de miniştrii de Interne francez şi german, Brice Hortefeux şi Thomas de Maizière, adresată comisarului pentru Afaceri Interne în Comisia Europeană, Cecilia Malmström. În scrisoare se cere amânarea deciziei de integrare în spaţiul Schengen a României şi Bulgariei.
„Nu sunt reunite toate condiţiile pentru aderarea celor două ţări în spaţiul Schengen“, scriau cei doi miniştri, care aminteau „carenţele“ legate de securitate şi justiţie, de combaterea corupţiei şi a crimei organizate. În aceeaşi scrisoare se recunoştea însă că, din punct de vedere tehnic, procesul aderării României şi Bulgariei la spaţiul Schengen este global pozitiv.
Reacţiile Preşedinţiei şi ale Ministerului de Externe au vorbit de tratament discriminatoriu aplicat României în cazul luării în calcul a unor criterii diferite de evaluare decât cele prevăzute deja în tratat. Condiţionalităţile tehnice sunt de altfel recunoscute ca fiind îndeplinite, aşadar România, se spunea în declaraţiile oficialilor români, ar avea toate motivele să ceară răspicat admiterea în spaţiul Schengen potrivit calendarului convenit anterior şi criteriilor respective.
Formal, oficialii români nu puteau să aibă fundamental un alt tip de reacţie. E o chestiune de poziţionare internaţională într-un angajament care a fost dus la îndeplinire. În plus, a fost necesar un răspuns pe măsură la o procedură, eufemistic vorbind, neobişnuită în practicile diplomatice. Modul de realizare a condiţionalităţilor şi etapelor fixate pentru ca România să-şi poată atinge obiectivul fixat pentru 27 martie 2011 fusese considerat satisfăcător în cadrul Grupului de Evaluare Schengen de la Bruxelles, ceea ce îi permitea preşedintelui Traian Băsescu să afirme, cu câteva zile înainte de apariţia scrisorii cu pricina, că „România nu doreşte să fie victima colaterală pentru tot ceea ce nu merge bine azi în Uniune. (...) Aderarea la Schengen nu reprezintă un cadou oferit României, ci o responsabilitate crescută pentru statul român. Este, pe de altă parte, expresia cerinţei perfect îndreptăţite de a fi trataţi ca un stat membru cu drepturi depline al Uniunii. Ne-am îndeplinit obligaţiile şi acest fapt trebuie recunoscut în mod corect şi trebuie să aibă în practică consecinţe logice şi legale“, afirma şeful statului.
Teoretic, mecanismul de cooperare şi verificare nu are nicio legătură cu suma de condiţionalităţi pentru aderarea la spaţiul Schengen. Cu toate acestea, după cum remarcau şi responsabili europeni olandezi - venind dintr-un stat, de asemenea, extrem de critic la adresa performanţelor României în domeniu -, corupţia în instituţiile publice poate ridica serioase semne de întrebare legate de caracterul viabil al reformelor pentru Schengen.
S-a scris şi s-a discutat mult despre motivele Franţei, în mod special, de a juca acum rolul celui mai puternic adversar al României în procesul de integrare în spaţiul Schengen. Inabilităţile diplomatice, absenţa unei dorinţe vizibile de a lua în discuţie problema romilor români din Franţa, care a încins spiritele în iulie şi august ale anului trecut şi a creat o platformă posibilă pentru viitoarea campanie electorală prezidenţială franceză din 2012 - toate aceste teme au fost citate pentru a desena tabloul indiscutabil deteriorat al relaţiei bilaterale cu Franţa. Stadiul actual are cu siguranţă şi motivaţii economice - e vorba de contractele pentru centrala de la Cernavodă, de pildă, dar nu numai -, dar este legat şi de maniera în care a ales România să trateze nemulţumirile din ce în ce mai strident exprimate de Franţa.
Luând ca arbitru Comisia Europeană, unde a găsit un aliat în persoana comisarului pentru Justiţie Europeană, luxemburgheza Viviane Reding, România a iritat de două ori Franţa: o dată pentru că s-a cerut reglarea diferendului direct de către instanţele supranaţionale, apoi pentru că a oferit un prilej suplimentar de înţepături Luxemburgului. (E de notorietate că relaţiile dintre cele două state vecine nu sunt la parametrii optimi de la începutul crizei financiare în Europa, iar acuzaţiile formulate de preşedintele Franţei privind existenţa „paradisului fiscal luxemburghez“ nu au fost de natură să-l bucure pe primul ministru luxemburghez şi preşedinte al eurogrupului Jean-Claude Juncker.)
Orice s-ar spune însă, chestiunea de fond nu dispare: criticile privind fragilitatea reformei în justiţie şi în combaterea corupţiei sunt greu de contestat, ca şi legătura evidentă dintre corupţia endemică şi dificultatea practică de a implementa în mod eficient criteriile Schengen la standardele cerute. În realitate, cronica acestui eşec anunţat nu a surprins autorităţile române, care vedeau profilându-se deznodământul încă de acum câteva luni. Chiar şi alte declaraţii ale preşedintelui, legate de pildă de scandalul în cazul Monicăi Iacob-Ridzi, au condus spre ideea unei posibile amânări a momentului integării în spaţiul Schengen.
Eforturile autorităţilor în domeniul acquis-ului propriu zis, legate de securizarea frontierelor, s-au lovit de o piedică mult mai serioasă şi mai greu de corectat, anume rezistenţa la reformă a Justiţiei, care a construit o strategie demnă de cauze mai bune pentru a-şi apăra şi conserva interesele şi avantajele de castă privilegiată.
„Ne-am săturat de monitorizări“, au strigat în cor autorităţile române, dar este limpede ca lumina zilei că monitorizările au fost singurele motoare reale, de-a lungul mai multor legislaturi, care au ţinut treaz interesul pentru reformă.
Lupta în cazul ANI, care a supravieţuit probabil, aşa cum s-a putut, graţie mecanismelor de monitorizare, este un exemplu relevant de cum se poartă lupta împotriva corupţiei în România. //
Taguri: Schengen, Germania, Franta, Grup de Evaluare Schengen, Comisia Europeana.
