Humanitas la 20 de ani

Editura Humanitas (între timp, parte a unui holding cultural) a împlinit 20 de ani. Vineri, 26 martie, în sala de şedinţe a Grupului pentru Dialog Social, a avut loc o primă întâlnire aniversară, dintr-o suită ce se va întinde pe întregul an 2010: în aprilie, o selecţie de volume 20 de ani în 20 de cărţi, ca şi primele volume din seria de audiobook-uri aniversare. În luna mai, BCU va găzdui istoria Grupului Humanitas în imagini, cărţi şi evenimente, iar Librăria Cărtureşti-Verona, expoziţia cu cele mai căutate cărţi Humanitas ale ultimilor ani. În aceeaşi lună, la Universitatea „Al.I. Cuza“ din Iaşi, cititorii vor găsi o selecţie din oferta Librăriilor Humanitas. În iunie, la Bookfest, se anunţă cărţi în premieră, la fel, pe parcursul verii, la Mangalia. În septembrie, Humanitas lansează seria de autor Herta Müller, în prezenţa autoarei, iar Gaudeamus va închide seria aniversară.

De ce a preferat Gabriel Liiceanu salonul Grupului pentru Dialog Social unui spaţiu elegant şi somptuos, pentru deschiderea seriei de evenimente aniversare?

„Am făcut-o pentru temeiuri afective. Aici, în 1990, au descins Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca şi în curtea GDS a avut loc una dintre cele mai fascinante întâlniri dintre unii dintre cititorii Bucureştilor şi aceşti doi oameni care au însemnat atât de mult pentru noi toţi. Aici, împreună cu Ambasada Franţei, a fost inaugurată Fundaţia Humanitas, aici a fost sărbătorită întemeierea primei Librării Humanitas, care era însă vizavi, nu în curte, unde e acum, dar toate festivităţile, lansările de carte aici s-au petrecut. Aşadar, de acest loc sunt legate câteva momente biografice esenţiale ale Humanitas“, a explicat directorul Grupului Humanitas.

Întâlnirea de la GDS, prefaţată de o amplă „notă biografică“ a instituţiei, alcătuită de Dan C. Mihăilescu, a inclus şi lansarea noului volum al lui Neagu Djuvara (a cărui intervenţie este consemnată la pag. 8) Ce au fost boierii mari în Ţara Românească? Saga Grădiştenilor. (Rodica Palade)

* * *

De pe poziţia unui om care e prea înăuntru ca să vorbească din afară, Gabriel Liiceanu, directorul Grupului Humanitas, a ales cuvintele lui Lucian Boia pentru a descrie esenţa instituţiei pe care a înfiinţat-o în urmă cu 20 de ani: „Dacă ţara întreagă şi-ar fi găsit drumul cum l-a găsit Humanitas din primul moment, fără nicio şovăială, am fi avut astăzi o altă Românie“. Reproducem mai jos extrase din cuvântul rostit de Gabriel Liiceanu şi Neagu Djuvara.

GABRIEL LIICEANU: În primele luni ale anului 1990, fiecare român a luat un start nou în istorie. Unii l-au luat cu gândul căpătuielii, cu gândul la ei înşişi şi la familiile lor. Humanitas s-a născut dintr-un al doilea mod de a lua startul, cel cu gândul de a încerca să faci un minim de bine, unul care să treacă puţin măcar dincolo de umila ta persoană. Conflictul de azi al României este, în fond, conflictul dintre aceste două feluri de a lua startul în ’90 şi dintre aceste două categorii de oameni, cei care au trăit de la început numai pentru ei şi cei care au trăit pentru ceilalţi şi pentru idealuri. Humanitas s-a născut din dorinţa de a arunca biblioteca personală peste o ţară. Iniţial a fost biblioteca mea, pe urmă a fost biblioteca prietenilor mei şi a străluciţilor editori de la Humanitas. A fost gestul lor de dăruire şi mi-a plăcut să cred că am îmbrăţişat o ţară întreagă cu – iertaţi-mi metafora nereuşită – braţele unei biblioteci. Acest fel de a îmbrăţişa societatea românească diferă fundamental de felul în care a fost îmbrăţişată România de televiziuni. Pentru că, dacă există un al doilea conflict, în afară de cel dintre oameni care au făcut pentru ei şi oameni care au încercat să facă pentru alţii, este că îmbrăţişarea prin carte arată altfel decât îmbrăţişarea prin ecran. Şi mă tem că toate televiziunile din România au îmbrăţişat populaţia îmbolnăvind-o. Ce am încercat noi să însănătoşim prin carte era mult prea rănit în adânc de îmbrăţişarea imaginilor care ni se perindă de 20 de ani pe sub ochi.

Recent, într-o emisiune TV la care era invitat Vladimir Tismăneanu, am auzit ceva care, după 20 de ani, m-a făcut să tresar. Vladimir Tismăneanu, cu cunoştinţele lui impresionante despre toţi oamenii care au trăit în România după al doilea război mondial, a ajuns la un moment dat la destinul lui Walter Roman. Şi după ce i-a povestit viaţa tumultuoasă şi felul în care a poposit la conducerea Editurii Politice, celălalt, ca să-i vină în întâmpinare, a zis: „Aha, Editura Humanitas de azi“. Ideea că în mintea unui om Editura Humanitas ar putea fi pusă în legătură în acest fel cu Editura Politică m-a uluit. Tismăneanu
l-a corectat pe moderator.

Între Humanitas şi Editura Politică nu există decât un raport simbolic. În mitologia greacă, Cadmos a întemeiat Teba, după ce a trebuit să fie omorât un balaur. Din dinţii balaurului semănaţi pe un teritoriu s-au născut zidurile Tebei. Acest simbolism al naşterii binelui prin colaborarea cu răul, în speţă pe spezele răului şi împotriva răului, este curent în mai multe mitologii. Editura Humanitas aşa s-a născut, iar noi am acceptat atunci, căci am acceptat, vreau s-o spun răspicat, am acceptat la cererea unui prieten, care era ministrul Culturii, să intru în grajdurile Editurii Politice. Tot ce s-a spus de-a lungul acestor 20 de ani despre bogăţiile Editurii Politice care au încăput pe mâna hrăpăreţilor de la Humanitas este un basm. Aşadar, când am intrat în grajdurile Editurii Politice, am dat peste câteva zeci de oameni care se turnau unii pe alţii şi, dintre ei, majoritatea editau documente de partid. „Bogăţiile“ constau din scaunele părăduite, din mesele, birourile nenorocite, din încăperile Casei Scânteii, dintr-un covor mâncat din biroul lui Walter Roman, şi mai apoi al lui Dumitru Ghişe şi dintr-o faţă de masă roşie care se întindea pe masa de şedinţe, unde se torturau periodic angajaţii. Asta a fost Editura Politică. Acolo se năşteau volumele de Omagii ale lui Ceauşescu şi acolo erau editate documentele de partid şi ale partidelor frăţeşti. Am intrat în acest loc cu ideea că trebuie înfipt steagul chiar în inima răului, urmând ca acolo să se nască Teba noastră. A fost o răzbunare?, m-am întrebat de multe ori.

Şi răspunsul este „da“, a fost o răzbunare, în sensul pe care, pesemne, îl ştiţi toţi din interpretarea lui Noica din Creaţie şi frumos în rostirea românească. Răzbuneala însemna în limba română lumină, senin. A răzbuna însemna a aduce lucrurile în matca lor, în matca bună. Tema pierdută devenea temă regăsită, iar sensul răzbunărilor pe lume făcute numai de dragul de a replica la nivelul răului sunt mizerabile şi duc istoria lumii în prăpastie. Invers, răzbunările care readuc binele la lumină, după ce răul l-a întunecat, sunt răzbunări adevărate. Din punctul ăsta de vedere, Humanitas a fost o răzbunare.

NEAGU DJUVARA: Gândesc că Editura Humanitas este, nu din punct de vedere cantitativ, ci din punct de vedere calitativ, cea mai mare editură românească şi, prin urmare, este o operă naţională de cea mai înaltă ţinută şi o necesitate. Fiindcă a ştiut că cititul celor mai buni scriitori nu numai din ţara noastră, dar şi din lume este o necesitate vitală pentru ca ţara asta să renască din nămolul în care era înfundată de peste 50 de ani, Humanitas a făcut şi mecenat, deşi multă lume spune că face bani, că face comerţ. O fi făcând, pentru că trebuie să se întreţină, mai cu seamă într-o ţară cu legile atât de ticăloase şi de absurde, dar a ştiut să scoată la lumină şi să ofere şi un întreg şir de cărţi care nu se vând, nu se cumpără decât de câţiva intelectuali foarte distinşi; sunt cărţi de calitate ale unor autori români din trecut, dar şi din cultura internaţională. Humanitas este un fel de Gallimard al României, care face nu numai cărţi cu succes la vânzare, dar face şi cărţi care trebuie să existe în biblioteci.

Să vă povestesc cum am ajuns eu la Humanitas. Îl cunoşteam după reputaţie pe Gabriel Liiceanu încă de când eram în Franţa. Mai cu seamă Monica Lovinescu mi-l zugrăvise pe Gabriel Liiceanu în asemenea culori, încât mă simţeam mititel-mititel şi mă întrebam: cum o să pot eu să vin la dânsul cu o cerere oarecare? Pe urmă, îi citisem cartea Jurnalul de la Păltiniş şi îmi plăcuse foarte mult. Când am venit mai întâi în România, pe la începutul lui ’90, numai pentru câteva săptămâni, aduceam nişte bunuri pentru sediile partidelor nou reînfiinţate, PNL, PNŢ şi PSD, computere, hârtie, maşini de scris, fel de fel de lucruri, care, toate, au zburat pe geam la prima mineriadă. După vreo lună jumătate, când am văzut ce se întâmplă pe aici, nu mai eram deloc sigur că mă voi reîntoarce. M-am întors pentru a doua oară şi a doua oară s-a întâmplat să nimeresc peste mineriada din iunie ‘90.

Mi-aduc aminte că eram cu mai tânărul istoric Ştefan Gorovei de la Iaşi, când au apărut oamenii ăia dinadins rămaşi ca şi când ar fi ieşit din mină atunci, cu nişte răngi de fier şi care cereau identitatea tuturor în jurul nostru. Îi arestau pe tinerii studenţi şi îi băgau în dube. I-am zis lui Gorovei: „Ăştia dacă-mi cer paşaportul...“, că eu m-am făcut francez în ’89: „Dom’ne, dacă ăştia mă identifică acum... Să scot eu paşaportul francez, să-l arăt troglodiţilor ăştia, rămân fără el...!“. Am trăit mineriada şi, la câteva zile, d-l Răzvan Theodorescu, pe vremea aceea preşedintele Televiziunii, mă primeşte în audienţă. Aveam o bună impresie despre el, îi citisem nişte cărţi, şi m-am dus la el şi-am îndrăznit să-l întreb: „Domnule, cum poţi dumneata, care eşti un istoric distins, să-l susţii pe Ion Iliescu, care e...?“. „Nuuu, dar să ştiţi că e un om care..., iubeşte poporul, vedeţi femeile de la Piaţă cum îl iubesc pe Iliescu... Eu nu-l iubesc...“ Citise sau cel puţin răsfoise două dintre cărţile pe care le scrisesem în Occident, deci nu era străin de ce eram în stare să fac, şi atunci mi-a zis: „Nu vreţi să vi se ia un interviu?“. Pe vremea aceea, cartea care a fost tradusă ulterior la Humanitas cu titlul Între Orient şi Occident era pe franţuzeşte Les pays roumains entre Orient et Occident. Şi Răzvan Theodorescu mi-a trimis un redactor de la Televiziune ca să-mi ia un interviu. „Vă rog foarte mult să nu fie schimbat nimic“, am cerut, fiindcă vorbeam despre prima mea carte de istorie românească, în care încercam să explic trecerea României de la civilizaţia turco-fanariotă la civilizaţia occidentală. Muncisem timp de zece ani prin bibliotecile din Occident pentru această carte, iar subiectul îl mai tratase, în cu totul alt spirit, faimosul Pompiliu Eliade cu o sută de ani înainte. Or, eu vedeam lucrurile mai altfel şi ţineam ca această carte să fie cunoscută şi în România. În acel interviu am vorbit un ceas, făcând o comparaţie între trecerea de la lumea turco-fanariotă la o încercare de occidentalizare a ţării cu ce se întâmpla după 50 de ani de comunism, când încercăm să fim democraţi. Am plecat la Paris, fără să-mi închipui că acel interviu se va da pe post.

După vreo şase săptămâni, primesc o scrisoare de la Manole Filitti din care, printre rânduri, înţeleg că s-a dat totuşi. Răzvan Theodorescu s-o fi gândit că ăsta stă în străinătate, n-are importanţă, să avem aerul că suntem independenţi şi a dat acel interviu care a fost ascultat în toată ţara. Aşa am fost cunoscut, prin televiziune.

Totuşi, am avut curajul de a reveni în ţară. Au început să mă invite universităţile, văzând că vorbesc bine la televiziune, cunoscând cărţile mele din străinătate; am fost invitat întâi la Iaşi, pe urmă la Cluj şi de-abia în al treilea rând la Bucureşti, la Universitate, unde d-na Zoe Petre m-a rugat să fac un curs în anul următor. În primăvara lui ‘92, iau telefonul şi:
„D-le Liiceanu, aici este Neagu Djuvara, aş dori să vă întâlnesc, să vă fac o propunere“. Ţineam să public cărţile mele franţuzeşti într-o traducere românească aici. Zice: „Bine, veniţi la editură“. Şi-mi zice numele editurii. Eu am o surditate a artileriştilor. De 75 de ani, de la război şi chiar înainte de război, de la nişte trageri, am urechile care şuieră, amândouă. Deci, sunt fudul de urechi şi, când mi-a spus numele editurii, aud „Cumanitas“. Ia uite dom’ne, ce curios, editura asta mare a adoptat un nume din preocupările mele legate de cumani. Mă întorc la biroul meu, unde aveam deja câteva cărţi apărute la Humanitas. După 5 minute, am văzut: aoleu, Neagule, cum ai putut tu să confunzi Humanitas cu Cumanitas?! Am venit foarte mititel la editură cu cartea mea franţuzească Les pays roumains entre... ca să îi spun că, uite, părerea mea e că felul ăsta de a prezenta lucrurile, cum am început noi occidentalizarea noastră, e oarecum original. Gabriel Liiceanu ia cartea şi o cântăreşte: „E cam groasă, e cam... Trebuie să scurtaţi un sfert“. „Domnule, cum o să tai un sfert din carte...?!“ M-am târguit cu dânsul ca la piaţă... „O cincime.“

Am plecat la Curtea de Argeş, la fiul unui popă, cu care se împrietenise fratele meu, când fusese directorul spitalului de la Curtea de Argeş. Şi popa... era un personaj... Când a venit ginerele meu, cu fiică-mea, care aştepta un copil, şi s-a dus să-l vadă pe Răzvan, fratele meu, la Curtea de Argeş, musai să meargă la o masă la popa Olteanu. Şi bietul ginerele meu, american, protestant, şi devenit şi necredincios, nu ştiu de ce, când l-a văzut pe popa, care era un munte de om, mâncând, zice: „Aaa, ăsta e un popă medieval!“. Le-a întins o masă atât de bogată, încât biata fiică-mea, care era însărcinată şi avea poftă de mâncare, slavă Domnului, după ce se terminase masa, îl aude pe popă, ca la teatru, strigând la nevastă-sa care era la bucătărie, nu era la masă cu ei: „ia mai adu o omletă pentru toată lumea, că n-a mâncat destul!“. Şi vine preoteasa cu o omletă de 12 ouă pe care fiică-mea trebuia să o mănânce după ce terminase o masă abundentă. Ăsta era unul dintre motivele pentru care ginerele meu a zis că popa Olteanu e un popă medieval. Acum săracul popă murise şi stăteam la un fiu al lui care m-a ţinut la el vreo două luni ca să fac munca asta teribilă, să tai o cincime din cartea mea. Singura bucurie şi o lecţie de istorie am căpătat acolo: avea două fete aşa de frumoase, tinere, nici o vorbă nu era ca moşneagul de 73 de ani să se atingă, nici măcar ca în cântecul francez „Frolez son jupon“, dar am constatat un lucru pasionant: una dintre ele semăna ca şi când ar fi fost soră geamănă cu o tânără aristocrată franceză din sudul Franţei.

Şi atunci mi-am dat seama, pe un model, ca să zic aşa, că faimoasa frază că au venit colonişti ex toto urbe romano nu înseamnă cum vor inamicii României, care spun că pe aici a venit toată lepădătura din Africa, din Asia. Au venit foarte mulţi şi din Italia. Fiindcă asemănarea dintre fetele astea şi chiar dintre tineri olteni cu italienii şi cu francezii de sud este atât de frapantă, încât nu poate să fie o coincidenţă. Tânăra asta era o italiancă de acum 200 de ani. În fine, acolo, la Curtea de Argeş, m-am automutilat de o cincime şi aşa mi-a publicat d-l Liiceanu prima mea carte, după care să ştiţi că nici măcar a doua n-a publicat-o aşa de repede. E vorba de cartea mea de filosofie a istoriei, pentru care un tânăr filosof care era pasionat de ce am scris acolo a venit cu 1.000 de dolari de la Fundaţia Soros ca să plătim copyright-ul. Aşa a apărut şi a doua carte a mea. Dar, în fine, direcţiunea editurii a constatat că moş Neagu Djuvara se vinde bine şi de atunci încolo, din ce în ce mai mult, am fost luat în braţe, până când am ajuns să public şi nişte prostii, că public orişice la dânşii, sunt omul lor. Mă bucur. Deci, cam aşa au fost relaţiile mele cu Humanitas.

Ultima carte pe care o am aici, Ce au fost boierii mari în Ţara Românească? Saga Grădiştenilor, nu este o prostie, dimpotrivă, este o carte destul de dificilă şi trebuie să vă spun cum s-a născut în capul meu. În primul rând, este o carte scrisă pentru a onora familia mea maternă, a boierilor Grădişteni. Familia Djuvara este mai cunoscută şi deja când eram eu copil aveam unchi miniştri, diplomaţi, mari medici, faimosul Mircea Djuvara, profesor de filosofia dreptului, cum nu s-a mai născut altul până acum în România, deci eram foarte cunoscut din punct de vedere Djuvara. Dar adevărul adevărat, acum dacă mă aude cineva, mai cu seamă dintre macedo-români, care sunt foarte mândri că familia Djuvara e de origine aromână, dar djuvăreştii mei, şi bogaţi, şi bine ajunşi, n-au mişcat un deget în educaţia mea. Eu am fost crescut în familia Grădişteanu. Mama era văduvă, tata a murit în ultimele zile ale războiului de faimoasa gripă spaniolă şi am fost crescut numai de mama, de mătuşile mele şi de mătuşi până la gradul al cincilea, pentru că exista în acea categorie de foşti mari boieri un fel de solidaritate extraordinară. Toată tinereţea mea a stat sub protecţia acestor femei. Le datorez să vorbesc de saga acestei familii, care s-a terminat, cum s-a terminat majoritatea acestor familii boiereşti, în tragedii, după atâtea sute de ani, destul de impresionante. În acelaşi timp, am vrut să leg această carte de o problemă mai generală. Am publicat în 1987, cu doi ani înainte să se întâmple evenimentele din România, am publicat în cea mai mare revistă europeană privitoare la sud-estul european, revista germană Südöst Forschungen, un articol. Un mai tânăr istoric, Matei Cazacu, auzind o conferinţă a mea într-un mic grup românesc despre ce credeam eu că a fost rolul boierilor mari la noi în ţară, mi-a zis: „Domnule, dar e interesant punctul dumitale de vedere“.

Adică erau lucruri care nu s-au scris în istoriografia română, şi anume că ceea ce au fost boierii mari reprezenta o categorie aparte. Niciun istoric român nu ne spune cum au apărut boierii. Chiar marele Iorga a bâjbâit cu explicaţii cum că, în cele din urmă, boierimea a fost făcută de hoţi. Nu e adevărat! Este exact contrariul. Primul domnitor, mare voievod, a fost ales de cei care sunt strămoşii marilor boieri. Ei au rezistat descălecărilor şi s-au constituit de la început nu ca un grup în jurul lui vodă ca să-l ajute, ci ca un grup oarecum ca să-l echilibreze. Şi tot trecutul nostru medieval este o luptă surdă între grupul marilor boieri şi vodă, totdeauna împărţiţi în cel puţin două clanuri, unul care era cu vodă şi altul care era împotriva lui, după politica externă. Unii erau de părere că trebuie să ne înţelegem cu turcul fiindcă nu ne ajută nici ungurul, nici polonezul etc., alţii invers.

Dialogul ăsta vrăjmaş între marii boieri şi vodă reiese foarte clar din lunga introducere pe care am făcut-o în această carte: ce au fost boierii mari în trecutul Ţării Româneşti. Datorez mult d-lui Ştefan Andreescu, omul care a avut curajul, în timpul comunismului, ca tânăr începător în cercetarea istorică, să găsească o explicaţie pentru a contrazice formula oficială că boierii toţi au trădat, că vodă din când în când era cumsecade, se bizuia pe popor, iar boierii trădau, voiau să stea cu turcii etc. Ştefan Andreescu găseşte un articol într-o publicaţie bisericească unde se analiza un pomelnic de la Mănăstirea Argeş din care reieşea că, în cei doi ani când Radu de la Afumaţi a luptat împotriva turcilor cu eroism, din sfatul de boieri jumătate au murit pe câmpul de luptă. Şi cealaltă jumătate a scăpat rănită. Se spune în pomelnic: iată cei care au murit, iată cei care au scăpat de moarte. Carevasăzică, în momentul acela, din cauza întâmplării politice, care fusese secretul? Secretul fusese că turcii făcuseră un pas greşit din punct de vedere diplomatic: propuseseră ca domn în România un turcit şi atunci toţi marii boieri s-au adunat în jurul lui vodă ca să facă război, fiindcă asta însemna că se strică socoteala cu turcii, vin şi ne fac moschei la noi, ne strică tocmeala noastră dinăuntru cu biserica etc. Şi atunci, toţi s-au dus. Când au văzut că au revenit turcii asupra acestei întâmplări, l-au omorât pe Radu de la Afumaţi şi istoria reîncepe. //

Cuvinte cheie: Humanitas, Liiceanu, Djuvara, Virgil Ierunca, Libraria.