Pe aceeași temă
A încercat Andrei Pleşu, în dialogul cu Adam Michnik de la Ateneu din 14 februarie, să „repereze onoarea“ amicului Liiceanu, cam terfelită după dialogul purtat cu trei luni înainte între acesta din urmă şi Herta Müller tot la Ateneu? Aşa crede, în Observatorul cultural, Iulia Popovici (Alibiul Michnik), constatând cu o satisfacţie greu ascunsă că operaţiunea respectivă a eşuat. Deşi Michnik a criticat severitatea excesivă cu care Herta Müller judecase cazul românesc al „rezistenţei prin cultură“, calificându-l drept o formă de colaboraţionism tacit, iată că fostul dizident polonez s-a îndreptat şi împotriva celor care, după schimbare, ar fi vrut să aplice pedepse colective (lustraţie) foştilor membri ai aparatului de partid şi de Securitate. Primul pe listă: Gabriel Liiceanu, pentru al său celebru Apel către lichele – după cum s-a înţeles în sală. „Ai îmbrăcat haina procurorului, ceea ce nu se cuvenea unui filosof“, i-a reproşat Michnik fostului intelocutor al Hertei Müller. „Ai făcut precum bolşevicii, pardon, precum menşevicii“, a glumit el, atunci când Liiceanu, iritat, a intervenit în final. (Intervenţie pe care un miliardar nimerit în sala Ateneului şi-a permis s-o batjocorească în limbaj de băiat de cartier în ziarul propriu, Adevărul.)
Adam Michnik este un om înaintea căruia se cuvine să te pleci cu respect şi cu toată admiraţia. Dar asta nu înseamnă că spusele sale ar trebui tratate întotdeauna drept verba veritatis. Iar în seara de 14 februarie el s-a aflat în eroare, după părerea mea, şi încă repetat, ceea ce mi-a lăsat un gust amar. A greşit, aşa cum remarca şi Nicolae Manolescu, atunci când, la o întrebare din sală, a vrut să evite problema decomunizării, susţinând că până şi denazificarea a fost mai curând un mit. Dar marea eroare a stat, în opinia mea, în altă parte.
Mi-ar plăcea să cred că Michnik a fost pur şi simplu rău informat. Fiindcă altminteri, cum ar fi putut crede că Apelul către lichele (apărut la 30 decembrie 1989) poartă „stigmatul procurorului“? Recitiţi acum acest text, scris în momentul când se mai se auzeau încă focuri de armă sporadice, dar când deja, la televiziune şi în ziare, lăudătorii de profesie ai regimului Ceauşescu cântau în cor virtuţile democraţiei. Se afirma oare în Apel că aceştia, „lichelele“, ar trebui lapidaţi, aruncaţi în închisori ori măcar privaţi de unele drepturi? Nici pomeneală! Apelul era adresat strict conştiinţelor „lichelelor“, chemate să aibă decenţa de a tăcea o vreme, de „a lăsa o respiraţie mai lungă“ între omagiile vechi şi cele noi. Erau oare ameninţaţi cu pedepse propagandiştii oficiali şi benevoli, activiştii şi securiştii din armată şi din structurile de partid care, din laşitate, nu făcuseră nimic ca să evite baia de sânge? Dimpotrivă: „Să nu vă fie frică – stătea scris în Apel –, ci doar o lungă şi insuportabilă ruşine“. Şi, în final, cădea „aspra“ sentinţă: „Iar dacă veţi da curs acestei chemări, veţi înceta să fiţi lichele şi veţi primi recunoştinţa noastră. Vă vom iubi“. Halal procuror!
De fapt, şi Liiceanu, şi mulţi alţii dintre noi pe atunci eram naivi şi idealişti, crezând într-o purificare morală, care nu s-a produs, şi în democraţie, care era departe. Unii eram chiar pe poziţia lui Michnik privind ilegitimitatea justiţiei colective. Criticând ideea lustraţiei propusă la Punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara, eu însumi scriam într-un articol din 22 (11 mai 1990): „Un om nu trebuie să răspundă decât pentru faptele săvârşite de el însuşi, iar o judecată globală care îl priveşte ca pe un simplu element al unui grup este nu numai nedemocratică, dar şi destul de departe de cea mai bună tradiţie a filosofiei umanismului european“.
Numai că pe 13 iunie au sosit minerii lui Ion Iliescu! Lui „vă vom iubi“ i s-a răspuns cu bâta. Liiceanu se ascundea ca să nu fie bătut. „Filosofia umanismului european“ era fugărită pe străzi de inşi cu lămpaşe. Regimul instalat pe 22 decembrie 1989 s-a dovedit nu numai neocomunist, dar şi semifascist. Minerii au mai venit şi în septembrie 1991, când, cu ajutorul lui Ion Iliescu, au dat de pământ cu guvernul din care făcea parte şi Andrei Pleşu. Ba chiar în 1999 au mai încercat, susţinuţi de naţional-comunişti, să răstoarne un alt guvern ales democratic.
Asta a fost, din păcate, România. O ţară care nu a avut dizidenţa poloneză şi unde vechiul regim s-a prăbuşit într-o baie de sânge, unde armata a tras în popor, unde nu a existat „masa rotundă“, unde PCR nu a avut puterea de a se reforma, ci s-a dizolvat pur şi simplu ca şi când n-ar fi fost, perpetuând minciuna că întreg poporul a fost „anti“, mai puţin o mână de acoliţi ai lui Ceauşescu, o ţară unde garda secundă a partidului, nu o Solidaritate, a luat puterea, reuşind prin propagandă să convingă majoritatea populaţiei că e îndreptăţită s-o facă.
Printre altele, Michnik a justificat împăcarea sa (criticată de mulţi în Polonia) cu generalul Jaruzelski, afirmând că acesta, la fel ca şi reprezentanţii Solidarităţii, era patriot polonez, cu toţii dorind eliberarea Poloniei de sub dominaţia sovietică. Dacă este aşa, el ar trebui să ştie că situaţia din România din 1990-1991 era foarte diferită: ca probă, un articol al lui Şerban Papacostea, din 22-21 decembrie 2010, descrie un document din arhivele ruseşti, studiat de istoricul Simion Gheorghiu. În document este descrisă o convorbire din februarie 1991 dintre Ioan Mircea Paşcu şi Vadim Zagladin, consilierul lui Gorbaciov. În ea, trimisul lui Ion Iliescu proclamă: „Salvarea URSS în orice caz; a nu încurca cu nimic menţinerea ei, în asta vedem noi obiectivul nostru“. Şi se mai atrăgea atenţia asupra „antisovieticilor din ţară, ajutaţi de anumite forţe din Vest“. Trebuia deci să-i iertăm pe atunci pe „patrioţii“ agăţaţi de un URSS muribund, gata să-i vâneze pe „antisovietici“? N-ar fi fost drept (presupunând că ar fi fost posibil) ca oameni care gândeau astfel să stea un timp în afara politicii, în loc să monopolizeze singura televiziune existentă, prin care să-şi împroaşte cu noroi şi minciuni adversarii politici?
Totuşi, nu am fost nici acum 20 de ani (aşa cum am arătat), nu sunt nici acum adeptul unor acte de justiţie colectivă, nu numai din motive morale, dar şi fiindcă nu cred că ele pot avea rezultatele scontate. Dar pot să înţeleg bine exasperarea unora, care atunci şi mai târziu credeau în mod utopic că lustraţia putea fi o soluţie.
Da, poate e frumos să aştepţi de la fosta victimă a tiraniei generozitatea de a-l ierta pe cel care a făcut tirania posibilă şi care acum e sub roata istoriei, aşa cum propunea Michnik. Dar nu e oare nedrept să aştepţi aceeaşi generozitate când victima nu e încă „fostă“, iar celălalt, încă sus, în carul puterii, o ameninţă şi o acoperă de injurii? Iar celor care au sperat în zadar, până s-au acrit de tot, în „ruşinea insuportabilă“ a lichelei, e drept să le zvârli acum în faţă (stârnind aplauzele unor neisprăviţi): „aveţi o logică bolşevică, ba pardon, menşevică“?//
Citeste si despre: Adam Michnik, Herta Muller, Gabriel Liiceanu, Dinu Patriciu, filosof.
