Pe aceeași temă
Aeroportul Băneasa este un excelent punct de observaţie pentru oricine vrea să înţeleagă destinul ţării mele.
Iulie 2010. Aştept o rudă apropiată, plecată în Anglia, în speranţa unei vieţi mai bune. Pe care chiar a găsit-o, se pare. Călătoria de studii s-a permanentizat, acum are casă, masă şi serviciu undeva în Londra. Dacă ar fi rămas în ţara mamă, ar fi fost un profesor de liceu cu rate la bănci şi multă îngrijorare pentru ziua de mâine. Ne dăm întâlnire la Aeroportul Băneasa.
După statisticile oficiale, Aeroportul Băneasa este cel de-al doilea aeroport al ţării. Aproape două milioane de pasageri îi trec pragul anual. Mărturisesc că nu ştiam mai nimic despre el. În drum către fratele mai mare şi mai bogat, Otopeni, remarcam mereu arhitectura depăşită a acestui aerodrom, un fel de colibă de beton vopsită în culori care se schimbau parcă odată cu anotimpul şi cantitatea de praf din atmosferă. Am văzut şi cum, la începutul anilor 2000, odată cu avântul imobiliar kamikaze al oraşului, monumentul dedicat Ultimului străjer al oraşului Bucureşti, din primul război mondial, a dispărut şi el, pentru a fi relocat cine ştie pe unde. Ce nevoie mai avem de ultimi străjeri şi memorie? Dacă bornele oraşului s-au dus, n-au dispărut în schimb gropile de la capătul străzii Barbu Văcărescu, acolo unde una dintre cele mai intens circulate artere din ţară se intersectează cu inutilele şine de rulare ale unui tramvai fantomă.
Intrarea în aeroport este blocată de zeci de taximetre. Şoferi plictisiţi, cu burţi proeminente, parchează neglijent. Privesc fix spre nicăieri prin geamurile deschise larg din cauza căldurii. Semnalele acustice şi vizuale ale maşinilor venite din toată ţara nu par să-i deranjeze. Doar unul dintre ei ripostează la claxonul unei Dacia Logan înmatriculată în Galaţi. „Fir-ai al dracului de moldovean, ai ajuns şi tu la Bucureşti“, spune elefantul transpirat de la volan, cu persistente depuneri saline pe tricou. Nu se mişcă. „Moldoveanul“ este lăsat să fiarbă în suc propriu. Stare de criză.
Ne apropiem de aeroport, după ce găsim cu greu un loc în parcarea minusculă, care nu a fost gândită pentru un volum atât de mare de trafic aerian. Îl port în braţe pe fiul meu. Ca orice copil, e fascinat de avioane, de culoare şi zgomotul păsărilor de aluminiu. Pentru a vedea mai bine pista de aterizare şi decolare, mă apropii de gardul aerogării acesteia căzute dintr-o altă lume, altă epocă. Imediat sare pe mine (da, aţi citit bine, sare fizic pe mine, mă apucă de mână cu un gest de vânător de oameni) o caraulă de la firma de pază a aeroportului. „Domnu’, nu vedeţi că este interzis, domnuuu’“, spune cu un crescendo mârâit-plângăcios al vocii. Mă uit cu atenţie la el. Este un băiat simplu de la ţară, 23-24 de ani, unul dintre miile de copii urcaţi în autobuze la ora şase dimineaţa în satele din jurul Bucureştiului pentru a fi adus „la muncă“. Pe chipul acestui jalnic paznic de far se poate vedea cum „prestigiul funcţiunii“, după cum se exprimă Max Weber, îi schimbă comportamentul, făcându-l arogant şi agresiv. Fiul meu cel mic devine îngrijorat, nu mai are niciun chef să vadă avioane. Se va uita în voie la ele, poate pe unul dintre marile aeroporturi ale Europei, care au înţeles cât de important este să dai suflet şi culoare unui astfel de loc. Până atunci, ne retragem în sala de aşteptare să ne mai tragem sufletul.
Am scris sală de aşteptare? Vă rog să mă scuzaţi. De fapt, este vorba de hol termopanizat, de două ori mai mare decât o sufragerie de bloc comunist. Pe jos e doar beton prăfos, tocit de paşii celor care ies plângând şi râzând de bucuria revederii la capătul unui coridor minuscul. Sala de aşteptare Băneasa este antisala de aşteptare a unui aeroport european, un fel de glumă balcanică, o deturnare sinistră a ideii de transport modern de călători. Din tavan curge suflarea rece a unui aparat de aer condiţionat. Inutilă şi costisitoare instalaţie, deoarece uşa de intrare rămâne tot timpul deschisă. Lângă intrare, un aparat de cafea automat livrează la comandă un lichid negru-uleios care arde esofagul şi stomacul, apropiat de „vitrionu’“ cu care eroinele lui Caragiale îşi pedepseau infidelii parteneri de cuplu. O plasmă (la ce ciudată deturnare a supus limba română acest cuvânt esenţial!) obosită, aşezată în bătaia soarelui, afişează plecările şi sosirile pe aeroport. O face însă într-o manieră anapoda, orele şi datele rulează haotic în buclă, un fel de kürtös kalacs al internaţionalei low-costurilor. Doresc să ştiu la ce oră va sosi zborul aşteptat, dar nu aflu nimic. Cel mai impresionant lucru e însă mulţimea de capete aflate la capătul coridorului marcat Sosiri. Atenţie, nu am spus oameni, am spus capete! Capete rase, pletoase, îngrijite, tunse, coafate, rase şi nerase, obosite şi odihnite, blonde şi brunete, cu basma sau fără. Sunt capetele celor care au rămas acasă în aşteptarea lor, cei plecaţi peste hotare şi care ajung acum acasă, la fel ca promotorii unui modern cargo-cult polinezian. Sună kitsch, accept, dar aşa se vedea mareea umană condensată a celor care aşteptau înfriguraţi la Băneasa: nişte capete plecate. Speră să-i vadă cu o secundă mai devreme pe ei, cei plecaţi, să-i ajute cu bagajul, să le dea o îmbrăţişare, orice. De fapt, habar nu am cum să descriu această mare de capete în aşteptare, plecate, ca firele de grâu în aşteptarea combinei nostalgiei, gata să le secere. Capetele unei Românii rupte în două, o ţară a celor care au plecat în căutarea unui trai mai bun şi alta a celor care au avut şansa sau neşansa de-a rămâne.
Avionul întârzie, mergem aşadar să mai explorăm împrejurimile. Chiar lângă intrarea principală se găseşte un mic obelisc dedicat primului zbor pe ruta Paris-Bucureşti-Constantinopole, petrecut în anul 1922, dacă am reţinut bine. Micul obelisc a fost urcat pe un soclu împrejmuit cu gresie ordinară. Naturile sensibile mă vor ierta dacă spun că obeliscul seamănă cu une grande pissotière din Parisul începutului de secol XX. Încă o dată, nu mă pot opri să mă întreb cine oare face regia locurilor memoriale în marile noastre oraşe? Aeroportul Băneasa posedă o istorie glorioasă, care se confundă cu însăşi istoria aviaţiei româneşti. E de bănuit însă că Ministerul Transportului are alte priorităţi decât angajarea unor experţi în istorie, memorie şi imagine. Poveşti care ar trimite la Vuia sau Coandă, pesemne, rămân nespuse. Ne sufocă în schimb leşia subţire a reclamelor de prost gust care au invadat toată Capitala ţării.
Intrăm şi în holul central, la îmbarcare. Mai reţin doar un detaliu, esenţial. Ceea ce ar fi putut fi frumos în acest aeroport a fost ucis: priveliştea către albastrul cerului deschis, către pistele de decolare-aterizare. O bandă mată care taie vederea a fost aplicată pe geamurile de sticlă, ca o reminiscenţă a comunismului cu ale sale inscripţii „fotografiatul interzis“. Memoria, cea traumatică însă, are mână lungă. Cei care au avut această idee genială (motivată bănuiesc cu considerente de securitate sofisticate, după norme transatlantice) ştiu că trăim într-o epocă în care există Google Earth? Inutil să mai insist, întrucât bătălia cu estetica este de mult pierdută aici, la porţile Balcanilor.
Mă întorc la secţia Sosiri: rumoare, vorbe şuierate, organizare. Se petrece ceva, tensiunea se simte în aer. Câteva caraule din firmele de pază se organizează ad-hoc şi taie un fel de culoar de trecere în carnea vie a celor-care-aşteaptă-îndelung-cu-răbdare. VIP-uri low-cost? Îşi fac apariţia după puţin timp mai mulţi romi. Descriere de jos în sus. Pantofi albi şi ascuţiţi la vârf. Pantaloni roşii, sânge de taur. Pântece burgheze, de proprietari conştienţi de onorabilitatea lor. Cămăşi albe, scrobite, impecabile, perle de perle. Sacouri negre, mărci englezeşti, cu o complicată insignă heraldică pe buzunarul de la piept. Ochelari imenşi, îmbrăcând ochiul şi obrazul, ochelari de star de Fanar. „Faceţi loc, faceţi looooc!“, strigă asudaţii „badigarzi“. Sunt repede recunoscuţi de mulţime, este vorba de o renumită formaţie manelistă care a avut pe undeva prin Europa căpşunarilor o cântare. Nuntă? Cununie? Botez? O mega-lovitură reuşită? Cine poate şti... Posesorii ochelarilor negri trec prin mulţimea asudată ca nişte cuirasate în drum către teatrul de operaţiuni, fără a arunca o privire în jur, nimic. Vedete adevărate. Urcă cu un gest obosit de atâta experienţă în limuzine negre şi germane. „Badigarzii“ dispar la fel de repede, făcuseră doar o treabă voluntară, de devoratori de Taraf TV. Fiecare aeroport din lumea aceasta are VIP-urile pe care le merită.
Un fel de concluzie. Aeroportul Băneasa este un excelent punct de observaţie pentru oricine vrea să înţeleagă destinul ţării mele. Aici poţi citi ca într-o carte deschisă destinul căpşunarilor, cei care nu apar niciodată la ştiri, decât dacă mai câştigă un premiu karaoke în Spania, dacă violează o italiancă la drum de seară sau se omoară fraţii între ei, în seara de dinainte de plecarea în Germania, din disperare, tristeţe sau melancolie. La Băneasa poţi vedea falimentul unei clase politice care îşi cunoaşte ţara din spatele geamurilor fumurii, între două excursii în Caraibe sau Jamaica. Aici este toată drama ţării mele, îmbrăcată în plastic ieftin, în sudoare şi lacrimi. Vreau onoarea României înapoi! Nu o cer nici patetic, nici strident. O vrem înapoi! //
