Pe aceeași temă
Declarațiile a fost făcută într-un interviu despre noile legi ale educației puse în dezbatere publică de Ministerul Educației, acordat purtătorului de cuvânt al Universității București, Mirabela Amarandei.
Universitatea București nu poate susține un proiect de lege care nu are o viziune privind promovarea învățământului de calitate și a cercetării fundamentale și perpetuează sistemul inechitabil de finanțare a universităților, indiferent de performanța academică a instituțiilor, spune rectorul instituției de învățământ superior, Marian Preda. El acuză că cele mai multe propuneri din proiect sunt de neacceptat, iar Ministerul Educației le-a ignorat punctele de vedere transmise.
"E evident că Ministerul Educației ne ignoră punctele de vedere și merge înainte cu cele mai multe prevederi în parte de neacceptat"
Marian Preda spune că, în pofida încercărilor de a sprijini proiectul prin implicarea specialiștilor în educație ai universității, prin consultări sau prin propuneri de îmbunătățire a proiectelor de legi ale educației, "situația este foarte îngrijorătoare".
"Am fost ignorați, amânați, am tras semnale de alarmă publice cu privire la lipsa de dialog iar când am ajuns la discuții și negocieri pe o listă minimală de modificări pe care Consorțiul Universitaria le-a făcut, de altfel, publice, cele mai multe au fost respinse parțial sau total.
Vorbesc doar în numele UB și spun răspicat că Universitatea din București nu poate susține un proiect de lege care nu are o viziune privind promovarea învățământului de calitate, de elită și a cercetării fundamentale și care perpetuează sistemul inechitabil de finanțare a universităților, indiferent de performanța academică a instituțiilor", afirmă rectorul Universității București.
El spune că s-a abținut să facă comentarii publice pentru a încerca să evite "cel puțin prevederile catastrofale precum prelungirea activității până la 70 de ani la cerere sau sistemul inechitabil de finanțare, de reprezentare și de decizie", măsuri pe care a încercat să le îndrepte prin propunerile din lista agreată de rectorii celor nouă universități din Consorțiu, pe care le-a prezentat guvernului și le-a negociat la minister.
În opinia sa, "este evident" că Ministerul Educației ignoră punctele de vedere ale universitarilor și merge înainte cu cele mai multe prevederi ale acestor proiecte de legi, în parte de neacceptat.
Interviul integral:
Unde identificați cea mai mare problemă?
Prima problemă majoră a proiectelor de lege este procesul în sine de elaborare, care e profund greșit: din birou, fără analize serioase, cu și de către un grup monocolor de autori care nu include specialiști în domeniul educației sau ai altor științe sociale, fără consultarea principalilor actori din sistem- cei care ar trebui să implementeze aceste legi, precum marile universități.
Legile în România sunt considerate modalități de a legitima și de a impune anumite acțiuni. Altfel spus, am o problemă, fac o lege și am iluzia că se rezolvă problema. Adesea cu bune intenții, decidenții politici cred că dacă fac o lege, prin ea le impun celorlalți cum să acționeze. Complet fals! O lege proastă, neadecvată realității, neacceptată de cei care o implementează și de beneficiari nu va fi automat respectată, va fi ignorată, încălcată, „ocolită”, amendată, și, în final, schimbată.
În țările cu administrație publică matură legea este ultima etapă în procesul de rezolvare a unei probleme, a unui sistem social, politic, administrativ.
Ca să rezolvi o problemă alegi cei mai buni specialiști care să o definească corect, să facă o bună descriere a ei, să-i determine parametrii și mai ales cauzele (nu simptomele!) și să-ți propună, pornind de la situații similare din alte sisteme sau din alte perioade, soluții alternative de rezolvare a ei. Aceste soluții sunt discutate în detaliu cu principalii actori din sistem, cei care trebuie să înțeleagă și să adapteze soluțiile la nevoile și interesele lor pentru că numai așa și le vor asuma și vor fi de acord să le implementeze ulterior în forma convenită. Abia în final, după ce există un consens între decidenți și cei care implementează soluțiile sau sunt beneficiarii lor, numai atunci acele soluții care devin o politică publică sunt puse în forma unei legi. De fapt, o lege este un set de reguli de implementare care spun cine, ce, când și cum trebuie să facă pentru a obține rezultatul dorit. Nu ca la noi, faci legea din birou, nu consulți mai pe nimeni sau consulți doar o minoritate de actori cu interese personale, specifice, nu generale, de sistem, și apoi te aștepți ca toți ceilalți să o accepte și să o respecte necondiționat.
De aceea în țările occidentale legile sunt bine croite, public acceptate și respectate în timp ce în fostele state comuniste precum România sunt nefundamentate, amatoristic elaborate, impuse politic și implicit nerespectate. Chiar și acelea făcute cu bune intenții și care conțin și elemente pozitive. Iar proiectele de legi ale educației conțin și elemente pozitive, dar care sunt estompate de problemele majore ca cele semnalate de noi și la care mă voi referi în continuare.
Am spus toate acestea pentru a explica de ce proiectele acestea de legi ale educației este foarte probabil să aibă aceeași soartă ca Legea 1/2011 care a avut inovații pozitive importante, dar a fost insuficient dezbătută, impusă prin asumare, drept urmare puternic criticată și rapid și masiv ciuntită prin amendamente numeroase.
Reprezentanții Ministerului pomenesc deseori de consultări, discuții cu specialiști în educație atunci când discută despre propunerile de lege….
Nu cunosc, din discuțiile avute cu colegii mei, ca vreun specialist în educație din Universitatea din București sau din celelalte mari universități din țară, singurele cu tradiție în domeniu, să fi fost consultat, cu atât mai puțin implicat în formularea propunerilor de legi ale educației care doresc să reformeze sistemul.
În discuția din Senatul nostru, directorul de departament de la Științele Educației a spus public că el i-a întrebat pe toți colegii de la departamentele de profil din țară și nimeni nu a fost consultat.
Mai mult, avem în universitate colegi care sunt specialiști recunoscuți și în străinătate, care conduc grupuri de lucru de reformă la nivelul Comisiei Europene sau coordonează componenta de educație ori guvernanță academică în CIVIS, rețeaua noastră de universități europene, cu rezultate remarcabile pe care le apreciază toți partenerii noștri europeni.
Niciunul nu a fost consultat. Au fost aceștia atât de greu de găsit pentru minister?
Mai mulți colegi mi-au spus că se vede clar cum soluțiile propuse reprezintă, unele dintre ele, idei promovate și susținute de unele ONG-uri cu proiecte în educație; prea puțin sau nimic din conceptele, soluțiile și opiniile marilor specialiști în educație din mediul universitar nu transpare din propunerile și din forma proiectelor de legi ale educației. Cum să facem o reformă în educație fără specialiști?
Desigur, experiența organizațiilor non-guvernamentale este o valoare adăugată certă, dar ele trebuie validate științific, prin date și studii serioase. Or, unde sunt acestea?
Ne aflăm în scenariul în care, iată, avem niște propuneri de legi lucrate în ”laboratoarele” ministerului. Acestea se află în dezbatere publică în următoarea perioadă. Cu alte cuvinte, se mai pot repara.
Da, așa este, noi am formulat deja peste 25 de pagini de propuneri, cele mai multe tehnice, de specialitate, dar și strategice, din domeniul funcționării și managementului sistemelor de educație, dar este destul de greu să repari o structură proiectată cu alte obiective decât cele așteptate de noi.
Oricum, am încercat să discutăm și să negociem aceste propuneri de îmbunătățire, să dregem ce se putea în numele Consorțiului Universitaria, pe temele majore convenite cu toți ceilalți 8 rectori. Nu am găsit deschidere, discuțiile au fost amicale, iar ministerul nu a acceptat să schimbe mai nimic din ce era fundamental, adică, spre exemplu, din sistemul de finanțare și din sistemul de reprezentare a universităților în organismele de decizie.
Vă propun să luăm pe rând aceste probleme pe care ni le semnalați în proiectul de Lege și care, așa cum spuneți, nu vor putea consolida un învățământ superior românesc racordat la practicile și valorile europene.
Cred că problemele fundamentale, strategice ale sistemului de învățământ superior din România sunt altele decât cele care, cu interes public legitim, ocupă agenda publică din educație în ultimii ani.
În mod cert, și doctoratele, și plagiatele și desființarea CNATDCU sunt subiecte care trebuie să ne preocupe, dacă vrem să clădim o cultură a eticii academice în universitățile noastre.
Dar problemele fundamentale, acelea care nu permit dezvoltarea sănătoasă a sistemului nostru universitar, sunt cele legate de controlul banilor, al sistemului de finanțare, conectat implicit la sistemul de decizie, la controlul instituțiilor esențiale din sistem adică Ministerul Educației, CNFIS, ARACIS, CNR, Ministerul Cercetării.
Problema principală pentru Universitatea din București este că proiectul de Lege a Învățământului Superior perpetuează un monopol asupra deciziilor și resurselor deja stabilit de vreo două decenii și menținut cu foarte scurte perioade în care a fost ușor slăbit, dar niciodată eliminat.
Este monopolul unui singur domeniu fundamental de studii, al unui singur oraș de proveniență a decidenților și aproape al unei singure universități din care vin aproape toți cei care ocupă poziții de vârf în învățământul superior românesc.
O simplă listare a tuturor funcțiilor importante de la vârful instituțiilor din învățământ superior și cercetare și din instituțiile consultative este relevantă pentru acest monopol, pentru această concentrare nedemocratică, inechitabilă a puterii de decizie.
Problema nu este că sunt toți ingineri sau că sunt din București , și nici competența fiecăruia în parte. Problema este că ei reprezintă doar științele inginerești, în timp ce celelalte domenii de studii care reprezintă marea majoritate a cadrelor didactice și studenților din Romania, celelalte centre universitare nu sunt reprezentate deloc în forurile de decizie de la nivel național.
Cine înțelege nevoile noastre, ale științelor sociale și umaniste, ale universităților comprehensive, și cine reprezintă interesele celorlalte domenii și tipuri de universități în procesul de repartizare a resurselor financiare și în general în procesul de decizie, altele decât ingineria?
Avem două mari universități din București, Universitatea din București și ASE, și multe altele medii sau mici nereprezentate deloc, avem atâtea alte domenii de studii și atâtea alte centre universitare care nu au niciun cuvânt de spus în toate aceste decizii..
Ca să nu credeți că este vreo bătălie pe funcții și că este vorba în final de resurse, în special de fonduri care sunt inechitabil dirijate, iată un scurt exemplu de analiză comparativă. Universitatea din București are aproape 34 de mii de studenți, Politehnica are cam 60% din această cifră, iar Medicina din București cam 35% din câți avem noi, aproape de 3 ori mai puțini. Când vine vorba de bani de la bugetul de stat, însă, Politehnica, cu 60% din numărul nostru de studenți, are 160% din veniturile publice ale UB, iar UMF București, cu 1/3 din numărul nostru de studenți, are o finanțare publică totală aproape identică. Cam la fiecare dintre cele două finanțarea per student este de peste 2,6 ori mai mare decât la UB.
Să nu uităm că medicina și ingineria sunt mai costisitoare, din perspectiva școlarizării.
Desigur, dar vă ofer două contraargumente: în primul rând, grosul bugetului unei universități este cheltuit pe salarii. Au Medicina sau Politehnica de 2,6 ori mai mulți salariați decât UB? Bineînțeles că nu, nici pe departe. Apoi se va spune că dau banii pe cheltuieli pentru laboratoare; la noi, la UB, Biologia, Chimia, Fizica, Informatica, Geologia au enorm de multe laboratoare, cel puțin la fel de multe ca fiecare dintre cele două universități privilegiate de sistemul de finanțare.
Universitățile de medicină nu au conduceri de instituții din domeniul educației, dar au un excelent lobby la nivel național și au reprezentanți de marcă în Parlament și în Guvern care le asigură susținerea.
De exemplu, de anul trecut finanțarea rezidenților, care în mod normal sunt stagiari in spitale, unde petrec 90% din activitate, a intrat în bugetul educației și al universităților de medicină.
Cum „plăcinta” bugetară a educației este comună, acest lucru a fost un mare avantaj pentru ei și un dezavantaj pentru ceilalți.
Vedeți, problema pe care o reclam eu aici e că, prin decidenții reprezentanți în exclusivitate ai ingineriei sau ai medicinei, se perpetuează subfinanțarea domeniilor din celelalte științe. Iar noi, universitățile comprehensive, care avem foarte mulți studenți la științe sociale sau umaniste, avem un coeficient de finanțare dezechilibrat, în raport cu ingineria sau medicina.
De aceea, am cerut în discuțiile cu ministerul utilizarea costului real pe student ca bază de calcul în finanțare și justificarea publică a formulei de calcul și a fiecărui coeficient atât pentru finanțarea de bază (pe student) cât și pentru finanțarea suplimentară. Nu am primit un răspuns favorabil.
De asemenea, am trimis în anii trecuți propuneri în scris la CNFIS, dar biroul de decizie din care UB și UBB, cele mai mari universități din România nu fac parte, le-a ignorat, le-a amânat sau le-a respins pe cele mai multe.
Apropo de universitățile comprehensive și de felul în care Legea stipulează implicarea lor în procesul de elaborare și decizie a politicilor publice din educație, mai cu seamă cea academică. Actuala situație legislativă nu este deloc favorabilă unei reprezentări echitabile a universităților mari în aceste foruri de decizie. Se va schimba ceva odată cu aplicarea noului cadru legislativ, așa cum ne este el propus de minister?
Totul pornește de la Consiliul Național al Rectorilor și de la Consiliile sau comisiile consultative, aceștia sunt polii de putere din învățământul superior.
Din păcate, așa cum citim noua propunere a Legii învățământului superior, se dorește perpetuarea controlului asupra comisiilor consultative și a CNR. În CNR, deși avem împreună 43% dintre toți studenții din România, cele 9 universități din Consorțiul Universitaria sunt reprezentate de 9 rectori din peste 90, adică au sub 10% din voturi.
Vă imaginați ce putere avem în a influența politicile educaționale și bunul mers al sistemului de învățământ superior. De aceea am cerut și consultarea ministerului în tot ceea ce ține de politicile educaționale din învățământul superior și cu consorțiile universitare, nu doar cu CNR. Și aceasta propunere ne-a fost respinsă.
Reprezentarea este o problemă reală, o problemă majoră pe care am încercat să o ameliorăm prin propunerea Consorțiului Universitaria de numire a membrilor comisiilor consultative, astfel încât să reprezinte toate domeniile fundamentale de studii, toate consorțiile universitare și toate centrele universitare majore, proporțional cu numărul de studenți și de cadre didactice titulare. Nu ni s-a acceptat repartizarea potrivit numărului de studenți și nici repartizarea proporțională pe consorții și centre universitare. Deci nu pare să se schimbe nimic aici, din contra.
Pentru că ați deschis discuția despre consilii, v-aș propune, totuși, să abordăm un subiect de interes și la care, cred, cei interesați așteaptă punctul dvs. de vedere. Și aș vorbi, mai degrabă, de întărirea unei culturi a integrității academice și a meritocrației, în universitate și nu numai. Cum vedeți dvs. acest proces de schimbare și de însănătoșire a spațiului academic?
Sunt de acord că este o temă importantă. Și știu, de exemplu, că mulți colegi, mulți români în general, sunt preocupați de problema doctoratelor, plagiatelor, de desființarea CNATDCU care a încercat să exercite o funcție de reglementare și control la vârf.
Sincer, cred că trebuie trecut la o nouă etapă în care universitățile să aibă o responsabilitate mai mare. Noi, Universitatea din București ca și alte universități de tradiție nu avem nevoie de supervizare pentru că avem proprii anticorpi, propriile mecanisme de autocontrol și de intervenție. Am făcut eforturi în timp pentru a dezvolta acești anticorpi. Așa cum se întâmplă în toată lumea occidentală noi vrem să fim singurii responsabili de eliberarea și, în cazul dovedirii unor probleme, de retragerea diplomelor de doctor.
Dar sunt toate universitățile din România și școlile doctorale capabile să facă același lucru? Probabil că nu. Cred că o perioadă de tranziție era utilă, mecanisme de reglementare a unor standarde și a controlului de asemenea, dar ele puteau fi cerute de minister, nu de noi.
Partea bună este că tezele vor fi făcute publice. Vor mai apărea și în viitor dezvăluiri privind teze plagiate la toate tipurile de universități. Important va fi cum reacționează fiecare universitate în astfel de momente. Vă asigur că noi vom reacționa corect, ca și până acum.
Cercetarea și inovarea este o misiune pe care spațiul academic o asumă în mod constant, orientat atât spre producerea și răspândirea cunoașterii, cât și spre modernizarea societății. Datele statistice referitoare la finanțarea cercetării, dar nu numai acestea atrag atenția asupra nevoii de a sprijini cu adevărat cercetarea din universități. Este noua lege mai generoasă cu misiunea de cercetare a universităților din România?
Ministrul actual, la solicitările repetate ale comunității academice, a reușit în ultimii doi ani să aloce sume semnificative pentru cercetare în universități. Acestea ar trebui să crească în viitor iar noi am avea nevoie de garanții privind această creștere dar și menținerea ei, indiferent de ce guvern sau ce ministru avem.
De altfel, am cerut și precizarea în lege a unui procent minim din Bugetul de stat alocat pentru finanțarea cercetării fundamentale în universități.
Nu putem să rămânem în mediocritate, fără universități în top 500 mondial iar pentru asta trebuie să finanțăm masiv cercetarea și, în special, cercetarea fundamentală. Și am mai solicitat un capitol distinct cu un angajament clar pentru sprijin public pentru internaționalizare, un domeniu extrem de important pentru noi.
Iată, Comisia Europeană a anunțat recent finanțările pe care le alocă, pentru următorii 4 ani, universităților europene. Printre proiectele care se bucură de încrederea Comisiei și, deci, de finanțare este și CIVIS, consorțiu din care face parte și Universitatea din București. Descriați mai sus, punctând problemele pe care le ridică propunerile din legea educației, un tablou destul de sumbru. În egală măsură, avem orizontul construirii unei universități europene, cu o universitate- și mă refer la UB- puternic conectată la practicile europene din celelalte 9 universități partenere. Nu este acesta, oare, un paradox?
Ba da, este un paradox faptul că pe plan internațional marile universități, cam 10% dintre universitățile europene, sunt sprijinite de Comisia Europeană pentru a deveni și mai puternice în timp ce în țară se mimează acest sprijin prin mici sume alocate punctual dar nu avem un program ferm de sprijin pentru universitățile performante la nivel internațional prin facilitarea legislativă a diplomelor duble, a introducerii microcertificărilor, prin acordarea mai multor burse pentru studenții străini din țări terțe și eliminarea barierelor legislative, birocratice în aducerea și înmatricularea lor.
La noi se face internaționalizare pentru toți, în mod egal, indiferent de tipul de universitate și de misiunile ei reale. Este ca și cum ai vrea să participi la Olimpiadă cu toți sportivii, din toate județele patriei, nu doar cu cei performanți și care au șanse la medalii. Numai că pe plan internațional, la olimpiade sau în orice alt cerc de elită, trebuie să-ți dovedești valoarea, să te califici.
Cât privește rețeaua CIVIS din care facem parte de 3 ani, este un mediul de elită, competitiv, în același timp colegial, o structură în care ne simțim acasă, ne simțim valorizați corespunzător cu eforturile și contribuțiile noastre. De altfel CIVIS este zona instituțională spre care eu și colegii mei din UB migrăm încet cu preocupările și proiectele noastre care nu își găsesc suficient suport în România. Sunt foarte încântat că există această oportunitate pentru Universitatea din București.
Cum vedeți, în acest moment și în acest context, viitorul Universității din București?
Visez la un moment în care să avem și noi o viziune și o strategie privind universitățile de elită, așa cum au toate țările puternice din lume, un program de finanțare preferențială a cercetării și implicit a 18-20 de universități de elită din cele aproape 100 de universități din România. Atunci vom ajunge și noi să avem din nou universități în top 500 mondial, nu doar programe de studii precum cele câteva care mai rezistă în topuri în prezent. Sper ca proiectul de lege să fie îmbunătățit.
Vom trimite, cu bună – credință propunerile noastre la Minister, dar și la Președinție și la Parlament. Sper ca proiectul să fie discutat în Parlament și vom promova acolo propunerile noastre.
Oricum va ieși legea, ea nu va fi veșnică. Dacă va fi armonizată cu interesele actorilor principali din sistem, va avea viață mai lungă. Dacă nu, vom căuta noi parteneri de dialog, mai deschiși la problemele și soluțiile noastre. Și ne vom face treaba mai departe cu credința în ceea ce știm că facem bine, în tinerii noștri și cu speranță pentru viitor. Indiferent de situație, noi vom face tot ce putem pentru a ne apăra valorile și principiile în care credem, pentru a forma noi generații de profesioniști și buni cetățeni. Asta nu ne-o poate lua nimeni prin lege. Și nici interesul tinerilor pentru Universitatea noastră, cea care îi sprijină să își construiască viitorul".
