Pe aceeași temă
În încercarea de a creşte colectarea la bugetele de pensii, de asigurări de sănătate şi de şomaj, guvernul a adoptat, la sfârşitul lui iunie, celebra Ordonanţă de Urgenţă 58/2010, a cărei aplicare practică ţine paginile întâi ale ziarelor de mai bine de o săptămână. Această ordonanţă, precum şi normele ei de aplicare, reprezintă exemple de reglementări absurde, care ar trebui predate studenţilor de la Drept sub titlul „aşa nu“, în încercarea de a evita apariţia unor asemenea monstruozităţi juridice în viitor.
Să spunem, de la bun început, că noile acte normative nu schimbă cu nimic modul de calcul şi de plată a impozitului pe venit: acesta continuă să fie datorat pentru orice venituri obţinute de către cetăţenii români. Discuţia se poartă în spaţiul public integral în jurul taxelor sociale (contribuţii la pensii, sănătate şi şomaj) pentru alte contracte decât cele de muncă (nu vorbim doar despre contracte de drepturi de autor). Autorităţile se contrazic cu privire la felul în care trebuie să se aplice noile prevederi: Casa de Sănătate ne anunţă senin că, în ceea ce o priveşte, acestea sunt nerelevante pentru că dânşii aplică o legislaţie specială diferită, iar ministrul Şeitan ne dă asigurări că doar cei de rea-credinţă vor fi amendaţi în prima lună de aplicare a noilor prevederi (vorba liberalilor: rămâne un mister cum se va stabili cine e de rea-credinţă). Nu se ştie nici cum se va calcula perioada de contribuţie pentru aceste taxe sociale. Statul de drept – pe care încercăm aproape cu disperare să-l construim în România – presupune reguli clare care să poată fi respectate de către cetăţeni. Legile pe care nu le poate respecta nimeni şi care aduc cetăţenii la mila miniştrilor sau a autorităţilor publice sunt pur şi simplu legi proaste şi trebuie abrogate.
Cea mai absurdă prevedere a ordonanţei priveşte posibilitatea organelor fiscale de a „recalifica“ orice activitate drept activitate dependentă şi, pe cale de consecinţă, contractul într-unul de muncă. Criteriile alternative prevăzute de ordonanţă sunt atât de largi încât, practic, cvasitotalitatea contractelor vor putea fi „recalificate“ după bunul plac al organelor fiscale. Aşadar, cetăţenii care astăzi stau la cozi şi îşi plătesc taxele pentru contracte de drepturi de autor sau de prestări servicii se pot trezi, mai târziu, că organele fiscale îi anunţă că au încălcat legea şi că, de fapt, contractele lor sunt contracte de muncă.
Iată câteva exemple de situaţii în care se poate face „recalificarea“: „beneficiarul de venit contribuie numai cu prestaţia fizică sau cu capacitatea intelectuală, nu şi cu capitalul propriu“, „plătitorul de venit suportă în interesul desfăşurării activităţii cheltuielile de deplasare ale beneficiarului de venit, cum ar fi indemnizaţia de delegare-detaşare în ţară şi în străinătate, precum şi alte cheltuieli de această natură“ sau „orice alte elemente care reflectă natura dependentă a activităţii“. Criteriile sunt atât de vagi şi de generale, încât aduc cetăţeanul la cheremul organelor fiscale, care pot aplica sancţiuni pentru divergenţe de interpretare. Ministrul Vlădescu făcea referire la acest lucru, atunci când îi şoptea printre dinţi unei jurnaliste incomode că s-ar putea ca şi contractul ei să fie recalificat. Sigur, orice este posibil atunci când norma juridică este atât de neclară încât înţelesul ei depinde de bunul plac al celui care trebuie să o aplice! Dacă ceea ce s-a dorit a fost lărgirea bazei de taxare pentru taxele sociale şi la alte contracte decât cele de muncă, ordonanţa trebuia să exprime clar acest lucru fără să folosească acest mecanism nesigur al „recalificării“. Pentru a se evita crearea unor noi supape de evaziune fiscală, guvernul putea să instituie această obligaţie pentru toate contractele, urmând să le enumere limitativ pe cele exceptate (de exemplu: contracte de vânzare-cumpărare, de închiriere).
Pentru a înţelege mai bine situaţia, închipuiţi-vi-l pe Eminescu transformat în angajat cu carte de muncă pentru că la scrierea poeziei Sara pe deal a contribuit „numai cu capacitatea intelectuală, nu şi cu capitalul propriu“. Dacă vom continua raţionamentul, ajungem, în mod necesar, la concluzia că Eminescu ar fi trebuit să se bucure de toate drepturile acordate unui angajat: dreptul la concediu plătit de editura care i-a cumpărat dreptul de a-i publica poezia, dreptul de a primi indemnizaţie de şomaj de la stat etc. Ridicolul situaţiei este evident.
De fapt, ceea ce a vrut guvernul a fost să oprească practica ilegală care permitea evitarea plăţii contribuţiilor sociale. De exemplu, persoana era angajată cu un salariu egal cu salariul minim pe economie şi primea sume suplimentare pe baza unor contracte de drepturi de autor sau se încheiau contracte de drepturi de autor pentru şoferi şi secretare. Aceste practici erau ilegale şi pe legislaţia anterioară, iar pentru a le opri ar fi fost nevoie de controale serioase din partea organelor de control. În practică, statul a fost incapabil până acum să controleze şi să impună aplicarea legii. Soluţia în această situaţie este întărirea mecanismului de control, iar nu adoptarea unei noi legi, a cărei implementare va trebui, la rândul ei, controlată. Incapacitatea administrativă nu poate fi suplinită prin suprareglementare.
În cazul puţin probabil că vor exista activităţi care nu vor fi „recalificate“, beneficiarii de venit trebuie să treacă alte teste de perspicacitate pentru a înţelege ce au de făcut. Şi nu e deloc uşor pentru că prin prevederile din ordonanţă sunt contrazise normele de aplicare. Spre exemplu, în problema plăţii contribuţiilor sociale, ordonanţa spune că plata se face de către plătitorul de venit, iar normele pun această obligaţie în sarcina beneficiarului de venit. Oricum ai face, greşeşti şi poţi fi amendat. În plus, deşi plata a fost făcută de către una dintre părţi, ea poate fi solicitată şi de la cealaltă cu penalităţi de întârziere. Limita maximă la care se plătesc taxele variază în mod inexplicabil între 5 salarii medii brute lunar, respectiv 5 salarii medii brute anual în funcţie de natura contractului (repetitiv sau ocazional). Dacă o persoană are un singur contract pe an în valoare de 100.000 de euro, aceasta va plăti contribuţii sociale în limita a maximum 5 salarii medii brute pe an, pe când o persoană care are 12 contracte de câte 3.000 de euro va plăti contribuţii în limita a 60 de salarii medii brute pe an. Această diferenţă e artificială şi ilogică. Ceea ce ar trebui să intereseze în acest context e valoarea contractului, iar nu frecvenţa cu care se obţin veniturile.
Depunerea declaraţiilor lunare, câte trei pentru fiecare contract în parte, pare să fi fost gândită ca un maraton. Amenzile sunt uriaşe: între 2.500 şi 5.000 de lei pe lună pentru fiecare dintre cele trei declaraţii nedepuse. Intră aici şi notificările care trebuie trimise în lunile în care nu se obţine venit. Este probabil să scadă din această cauză şi colectarea impozitului pe venit, pentru că cei care nu depun aceste declaraţii în timpul anului vor evita şi depunerea declaraţiei privind impozitul pe venitul global (şi, pe cale de consecinţă, plata acestuia) de teamă să nu fie amendaţi pentru nerespectarea obligaţiei de depunere a declaraţiilor lunar. Această obligaţie este ilogică, pentru că, în lunile respective, nu se datorează taxe pentru că nu s-au obţinut venituri.
Într-un comunicat dat publicităţii, Societatea Academică din România arăta că: „OUG 58/2010 nu va aduce la buget suma, de altfel modică, care este ţinta guvernului. Ea creşte nepermis costurile de tranzacţie atât pentru cetăţean, cât şi pentru stat şi, la o analiză reală, se vede că e mai degrabă costisitoare decât profitabilă“. Tot SAR recomandă ca atât plata, cât şi declararea să se facă anual, pentru a se simplifica procesul, prin depunerea unei declaraţii anuale. Soluţia este abrogarea acestor acte normative şi sancţionarea celor care le-au redactat şi avizat.
Suprapunerea acestei discuţii peste cele referitoare la posibila remaniere guvernamentală este nefericită, pentru că miniştrii se tem că, dacă acceptă că au greşit, vor fi schimbaţi din funcţie. Din păcate, în lipsa acestui gest, este imposibil să reparăm ceva şi vom continua să trăim în lumi paralele. //
* * *
Norme
Declaraţiile trebuie depuse astfel: a) lunar, până la 25 ale lunii pentru veniturile din luna precedentă; b) în 14 zile de la modificarea veniturilor, dacă veniturile se modifică (şi se vor modifica, pentru că aceste contracte, nefiind contracte de muncă, variază atât în privinţa valorii lor, cât şi în privinţa activităţii propriu-zise); c) în 3 zile de la data la care nu se mai obţine venit (o normă imposibil de aplicat).
Incompetenţă
Acest act normativ nu trebuia să treacă de guvern. Nu suntem în faţa unei situaţii în care interesul personal al unui ministru să dicteze aprobarea ordonanţei, ci într-un caz tipic de proastă reglementare. Nimeni nu câştigă de pe urma aplicării acestor norme: cetăţenii sunt puşi pe drumuri inutil şi vulnerabilizaţi în faţa autorităţilor, iar guvernul pierde din puţina popularitate rămasă şi nici nu creşte încasările la buget.
