Pe aceeași temă
Jurnalistul Petre Iancu face și o contextualizare a acestui scandal, una deloc de neglijat: într-o Românie postcomunistă, dominată de abilitatea liderilor coaliției de guvernare, Dragnea și Tăriceanu, de a interveni pentru a specula momentul și arghirofilia urmașilor Casei Regale, cu o reglare a statutului juridic al Casei Regale.
”Sfârşitul vieţii regelui Mihai se vede umbrit de un spectacol nedemn, având ca protagonişti Casa Regală, ce se autodiscreditează, şi pe prinţul Nicolae, care a fost împiedicat cu forţa să-şi viziteze bunicul muribund” , scrie Petre Iancu, de la Deutsche Welle, în articolul Nihil sine Dragnea.
Regele, aflat pe patul de moarte ”după o senectute înfrigurată şi îndelungată, plină de suferinţe, de umilinţa neputinţei şi de înjosirea unei interminabile dihonii învrăjbindu-i pentru putere şi un pumn de arginţi familia şi urmaşii”, ”ar fi meritat cu siguranţă o soartă mai bună. Şi un destin mai blând, sub alte auspicii decât ale zâzaniei şi arghirofiliei. În fond, a acumulat merite imense”, scrie jurnalistul de la Deutsche Welle care face în sprijinul aserțiunii sale și un recurs la istorie: ”Ca suveran detronat în 1947 de comuniştii cărora li se opusese după ce i se împotrivise, salutar, fascismului antonescian, a ameliorat mult, în timpuri extrem de grele, şansele şi imaginea României”.
Petre Iancu amintește și de compromisurile făcute printr-o mezalianță nedemnă de o familie regală și de ”tristețea” generată în rândurile monarhiștilor și ale susținătorilor democrației și statului de drept prin situarea, la aceeași masă, alături de liderul postcomunist Ion Iliescu și de ”oligarhul-infractor şi turnător la securitate, Dan Voiculescu”:
”Însăşi Majestatea Sa acceptase anterior declinul irepresibil al prestigiului coroanei. Căci se maculase, în 2003, dând mâna cu un premier-infractor, ex-comunist, spre a-i înmâna premiul „Omul anului”. Iar în 2012 stârnea profundă tristeţe în cercurile regaliste şi în rândul promotorilor democraţiei şi statului de drept. Căci se aşezase să petreacă la aceeaşi masă cu liderul postcomunist Ion Iliescu, cu succesorul acestuia, Emil Constantinescu şi cu oligarhul-infractor şi turnător la securitate, Dan Voiculescu.”
Cu toate acestea, Regele ar fi meritat un sfârșit mai demn și vrednic de meritele sale istorice, spune jurnalistul:
” În virtutea excepţionalului său rol istoric şi a faptului că mulţi neaveniţi din categoria legionarilor, securiştilor şi adepţilor mareşalului l-au atacat constant, decenii la rând, pentru vinovăţii imaginare, i s-au iertat de-a lungul anilor multe. În plus, regele, o raritate absolută în calitatea sa de ex-şef de stat român imposibil de criticat pentru corupţie, lăcomie şi abuz de putere, a continuat să reprezinte un simbol esenţial şi să întrupeze ani la rând speranţele multora legate de o Românie mai frumoasă şi mai bună, situată la adăpost de penali, de mafioţi şi tiranie. I s-a dorit deci un final de viaţă demn.”
Acesta este contextul în care intervine cuplul Dragnea - Tăriceanu, care intenționează să transforme Casa Regală în persoană juridică, realizare care ”ar furniza multe milioane anual cuplului Margareta-Duda. Or, despre bani se spune că ar fi "ochiul Dracului" şi rădăcina tuturor relelor”, conchide jurnalistul de la Deutsche Welle.
Articolul integral al jurnalistului Petre Iancu - Deutsche Welle
Nihil sine Dragnea
Sfârşitul vieţii regelui Mihai se vede umbrit de un spectacol nedemn, având ca protagonişti Casa Regală, ce se autodiscreditează, şi pe prinţul Nicolae, care a fost împiedicat cu forţa să-şi viziteze bunicul muribund.
În România dragniotă legile naturii nu se pot schimba la fel de lesne ca ale justiţiei. PSD n-a inventat încă o Românie a tinereţii fără bătrâneţe, deşi îşi celebrează cu aplomb ”succesul”, presupus, de viitor, când ar urma să se adauge salariilor câte o punguţă cu doi bani.
În rest, iată, în ţară, se veştejesc şi mor, vai, până şi cei mai longevivi şefi de stat. Până şi ultimul din epoca celui de-al Doilea Război Mondial.
Respectatul Mihai I nu va urca probabil la cer, precum Ilie, în Carul Divin. Ca pe biblicul rege David, îl paşte confruntarea cu spada îngerului morţii, după o senectute înfrigurată şi îndelungată, plină de suferinţe, de umilinţa neputinţei şi de înjosirea unei interminabile dihonii învrăjbindu-i pentru putere şi un pumn de arginţi familia şi urmaşii.
Or, aceste rege ar fi meritat cu siguranţă o soartă mai bună. Şi un destin mai blând, sub alte auspicii decât ale zâzaniei şi arghirofiliei. În fond, a acumulat merite imense. Ca suveran detronat în 1947 de comuniştii cărora li se opusese după ce i se împotrivise, salutar, fascismului antonescian, a ameliorat mult, în timpuri extrem de grele, şansele şi imaginea României.
Încovoiat de ani şi boli, precum şi de consecinţele unei mezalianţe într-o familie prea puţin demnă, prin comportament şi alianţele ei jenante cu mai marii zilei, succesori ai comuniştilor, ce l-au forţat cândva pe rege să abdice, Mihai I s-a văzut plasat într-o recluziune severă, în ultimii ani.
Însăşi Majestatea Sa acceptase anterior declinul irepresibil al prestigiului coroanei. Căci se maculase, în 2003, dând mâna cu un premier-infractor, ex-comunist, spre a-i înmâna premiul „Omul anului”. Iar în 2012 stârnea profundă tristeţe în cercurile regaliste şi în rândul promotorilor democraţiei şi statului de drept. Căci se aşezase să petreacă la aceeaşi masă cu liderul postcomunist Ion Iliescu, cu succesorul acestuia, Emil Constantinescu şi cu oligarhul-infractor şi turnător la securitate, Dan Voiculescu.
În virtutea excepţionalului său rol istoric şi a faptului că mulţi neaveniţi din categoria legionarilor, securiştilor şi adepţilor mareşalului l-au atacat constant, decenii la rând, pentru vinovăţii imaginare, i s-au iertat de-a lungul anilor multe. În plus, regele, o raritate absolută în calitatea sa de ex-şef de stat român imposibil de criticat pentru corupţie, lăcomie şi abuz de putere, a continuat să reprezinte un simbol esenţial şi să întrupeze ani la rând speranţele multora legate de o Românie mai frumoasă şi mai bună, situată la adăpost de penali, de mafioţi şi tiranie. I s-a dorit deci un final de viaţă demn. În timp ce se pregătea să dea ultima sa luptă, nepotul şi, conform legii salice, moştenitorul său legitim, ar fi vrut, dorinţă firească, să-şi ia rămas bun de la muribundul său bunic.
N-a fost lăsat. Mai mult. Discordia a luat proporţii nebănuite. Refulării tentativei tânărului Nicolae de România de a-şi vizita înaintaşul i-a urmat un război al comunicatelor de presă, în care alteţele i-au reproşat nepotului regelui „violenţe” în tentativa de a obţine acces la patul bunicului. Însăşi mama principelui spăla pe jos cu progenitura ei. Principesa Elena îi reproşa fiului ei, vlăstar al familiei de Hohenzollern-Sigmaringen, nu doar o prezumtivă ”imoralitate” asociată refuzului său de a tranşa chestiunea unei paternităţi îndoielnice, ci, culmea, dispreţ. Şi anume faţă de România, faţă de popor şi faţă de principiile Casei regale”
Înaintea acestei drame, în timpul suspectei recluziuni a regelui, se anunţase „decizia Majestăţii Sale de a-l exclude” pe Principele Nicolae din ierarhia succesiunii. Se sugerase, din surse apropiate de succesorii Majestăţii Sale, că regele ar fi fost prea bolnav să poată anunţa el însuşi o hotărâre de o asemenea importanţă şi anvergură.
Or, un astfel aranjament e cât se poate de îndoielnic. Şi n-are cum să nu hrănească din plin suspiciuni crescânde cu privire la probitatea şi legitimitatea dezmoştenirii lui Nicolae. Căci, în această murdară istorie e evident că fundalul vrajbei din Casa Regală se leagă de un conflict dezonorant pe împărţeala banilor, a masei succesorale şi a puterii în familie. În acest imund litigiu, singurul care furnizează imaginea unei personalităţi curate şi nobile, în măsura în care se arată în stare să renunţe cu mărinimie la avantaje materiale, e principele Nicolae.
Or, chiar dacă toate relele care i se reproşează cu un suspect elan, unul demn de o cauză mai bună, ar fi riguros adevărate, nimic, dar absolut nimic nu justifică, moral, blocarea accesului său la patul bunicului său grav bolnav. În fond, aşa cum s-a spus în repetate rânduri, înainte de a fi prinţi şi alteţe regale, cei care, total necreştineşte, l-au împiedicat să-şi ia rămas bun de la muribundul său înaintaş ar fi trebuit să fie oameni. Şi chiar dacă regele şi-ar fi exprimat cândva prezumtiva dorinţă de a nu-l primi pe nepotul său, în faţa morţii se schimbă multe, radical. Nu însă, pare-se, în Casa Regală. Al cărei comportament faţă de regele agonizand şi nepotul Majestăţii Sale numai de omenie nu ţine.
Inadecvarea etică, intelectuală şi politică a acestui comportament, discreditând însăşi ideea de monarhie, ar fi fost evidentă chiar dacă principele Nicolae de România n-ar fi fost, de departe, cel mai popular membru al Casei Regale. Şi chiar dacă această Casă n-ar fi fost afectată de mult de imaginea execrabilă a intruziunii între urmaşii regelui Mihai a unor inşi cu afilieri dubioase şi apartenenţe incerte. Radu Duda, bunăoară, s-a văzut calificat într-un document din arhivele fostei poliţii politice comuniste drept "persoană de sprijin a Securităţii". Chiar dacă a primit în 2007 verdict de necolaborare de la CNSAS, Duda are de luptat şi cu imaginea unui falsificator al propriului său CV, dacă se dă crezare investigaţiilor din 2015 ale unor ziarişti britanici de la The Guardian.
Semnificative sunt, fireşte, şi planurile de ultimă clipă ale cuplului Dragnea-Tăriceanu de a transforma peste noapte Casa Regală în persoană juridică. Realizarea lor ar furniza multe milioane anual cuplului Margareta-Duda. Or, despre bani se spune că ar fi "ochiul Dracului" şi rădăcina tuturor relelor.
Încât am căuta inutil împlinirea devizei dinastiei Hohenzollern-Sigmaringen, Nihil Sine Deo, în finalul trist al vieţii acestui rege nefericit ca Lear. Final, situat sub o lozincă pentru mulţi deprimantă, dar net mai potrivită unei Românii postcomuniste, dotate cu o monarhie la fel de originală ca democraţia, marca Ion Iliescu: Nihil Sine Dragnea. Toate acestea nu vizează, fireşte, doar Casa Regală. Ci şi România în ansamblul ei. Şi monarhia, pe care n-o salvează arghirofilia.
