Prin Câmpia Bărăganului. Şase fotografii povestite

* O înmormântare. Prin praful gros al uliţei, un grup de circa 10-12 persoane îmbrăcate în negru. Coşciugul este descoperit şi aşezat într-o miniremorcă de tractor, cu o singură osie, folosită mai ales pentru mici treburi domestice, cum ar fi transportul cutiilor de tomate sau al sacilor de ciment. Nimeni nu plânge. Bărbatul aşezat în coşciug este în vârstă. Preotul care însoţeşte acest convoi funebru s-a refugiat într-o Dacie 1300 delabrată pentru a scăpa de plumbul topit care curge din cer şi care-i face viaţa insuportabilă în veşmintele sale lungi şi negre. După circa o oră şi jumătate, convoiul revine de la cimitir. De data aceasta, în remorcă s-au urcat câteva bătrâne. O remorcă plină cu femei în vârstă, care tremură şi se balansează la fiecare făgaş rămas din cauza ploii de vară. Capetele femeilor sunt plecate şi triste. Picioarele lor, încălţate fie cu papuci de plastic chinezeşti, fie cu „gumari“, se balansează inert. Par a fi picioarele unor păpuşi de cârpă. Satul a rămas mai sărac, mai îmbătrânit.

* Puţina viaţă socială care mai există se petrece la cârciuma din sat. De fapt, este foarte greu de descris acest spaţiu. Sătenii îi spun „la colţ“ sau „La Gioni“, după numele proprietarului. Este o combinaţie de magazin alimentar, prăvălie din Vestul Sălbatic american timpuriu şi crâşmă naţională. Înăuntru, în obscuritatea spartă de un bec chior de 60 W, miroase puternic a peşte sărat. Piesele de rezistenţă sunt covrigii uscaţi, zişi „de Buzău“, şi hamsiile sărate, adunate într-un bloc de culoare incertă. Tot aici se pot găsi beri de care nu aţi auzit, cărora nu li se face publicitate niciodată. Este vorba de produse „bas de gamme“ ale marilor multinaţionale ale berii sau de reminiscenţe glorioase ale fabricii de bere pe care o poseda pe vremuri aproape fiecare capitală de judeţ, pentru a stinge setea muncitorilor de 1 Mai sau 23 August. Vechi afişe publicitare ale unor firme de spirtoase, care promit miel de Paşte sau porc de Crăciun, sunt lipite peste tot pe pereţi. Unul dintre ele îl înfăţişează pe Avram Iancu, cu pistoale de operetă puse cruce-n brâu, promiţând să „facă dreptate“. Ştiu, „creativii“ din marile agenţii de publicitate lucrează cu stereotipuri, dar de ce în acest cadru totul sună ca o glumă tristă, o ironie istorică şi a rană deschisă?

* Terasa, sala de consum a băuturilor alcoolice – îmi este greu să găsesc termenul potrivit – este un fel de copertină de metal ridicată pe patru ţevi de aluminiu; seamănă cu ţevile de irigaţii din CAP-urile de pe vremuri. Sau poate chiar de acolo provin, furate în marele iureş din 1990. Două mese lungi şi câteva scaune, legate ingenios cu lanţuri de masa centrală. De la distanţă, impresia este una copleşitoare: pare a fi o galeră eşuată în oceanul de foc şi de praf al Câmpiei Bărăganului. De fiecare dată când cineva ia loc în jurul mesei, se aude zornăit de lanţuri. Client din barul domnului Gioni: Alexandru, cu o faţă uscată, bătută de vânt şi sculptată de alcool, în jur de 40 de ani. A lucrat la o mare firmă de pază din Bucureşti, în „vremurile bune“ – a se citi înainte de criză. Evident, fără carte de muncă. Atunci când şi-a reclamat drepturile şi o mărire de salariu, a fost ameninţat de cei de la centru. Au venit cu un Hummer, să-l impresioneze. Au avut o discuţie scurtă în dosul geamurilor fumurii şi aceasta a fost tot. Un conflict de muncă rezolvat rapid, pe cale amiabilă. M-au cam înghesuit, spune râzând într-un dinte ştirb. Ca el sunt sute. Dacă aveţi puţină curiozitate, puteţi vedea în toate satele aflate pe o rază de 100 de km în jurul Bucureştiului microbuze sau autobuze de mic litraj care adună bărbaţi de vârste incerte la primele ore ale dimineţii. Dintre ei se recrutează armata de badigarzi care au invadat metroul, parcurile, blocurile de locuinţe, străzile etc. Acum, omul nostru trăieşte din alocaţia celor doi copii, din puţină agricultură de subzistenţă şi muncile ocazionale, sezoniere, pe care le prestează. Şi bea. Tot timpul bea, să mai uite de necazuri, după cum recunoaşte spăşit.

* Atmosfera se încinge pe terasă. Cei prezenţi (mi-e greu să-i numesc „ţărani“, de fapt sunt inclasabili) discută despre unul dintre cele mai importante episoade ale celui de-al doilea război mondial: atacul de la Pearl Harbour. Cine a atacat primul, de ce şi în ce condiţii. Referinţa absolută în materie de adevăr istoric este aici canalul Discovery. În fiecare curte răsare ciuperca de metal a unei antene satelit. Dacă aşa s-a spus „la Discovery“, aşa trebuie să fie, este de-a dreptul literă de lege. Cei mai în vârstă îşi amintesc apoi cum au intrat ruşii în sat. Unii dintre ei spun că au venit îmbarcaţi în camioane, alţii că, de fapt, primii soldaţi zăriţi la linia orizontului erau călări. Mă uit cu atenţie la ei. Sunt slabi, uscaţi de soarele nemilos. Faţa lor pare a fi un fel de mască dintr-un material argilos, mineral, nu din carne. Poartă cu toţii cămăşi decolorate sau tricouri „electorale“, distribuite gratuit în campanii, la pachet cu căldări de plastic, roşii sau albastre, după culoarea politică. Orientarea şi căldarea, subtilitatea „consultanţilor“ nu are limite. Zâmbetele unora ajunşi acum sus de tot, în aerul tare al parlamentului, se iţesc de pe tricouri. În picioare, papuci de plastic ieftin. În mâini, bere şi mai ieftină. Ce a mai rămas oare din Poiana lui Iocan? Sună teribil de kitsch întrebarea aceasta, acum.

* Europa are norme drastice în materie de ecologie. Europa triază, reciclează, educă. Funcţionarii europeni, cei care ţin în mâini (şi) destinele ţăranilor din Bărăgan, locuiesc în căsuţe cu gazon impecabil, doi-trei servitori filipinezi, bulgari sau români şi nu ezită să facă 10-12 km cu maşina, în locuri special amenajate pentru a tria şi recicla orice, inclusiv capacele de bere. Ei gândesc destinele ecologice ale continentului, iar directiva europeană se execută, nu se discută. Sau se aplică anapoda şi chinuit, cazul românesc. Primarii acestor sate sărace de câmpie au fost ameninţati că vor fi amendaţi dacă mai tolerează gropi de gunoi deschise, în aer liber. Aşa că au vorbit cu un proprietar de buldozer şi au astupat vechile gropi de gunoi spunându-le ţăranilor „să se descurce fiecare cum poate“. La căderea serii sau dimineaţa devreme, câmpurile sunt pline de căruţe cu gunoi menajer, care va fi descărcat pe furiş, hoţeşte. Oamenilor le este frică de amenzi. Iar gospodăria rurală actuală, aşa săracă şi submonetarizată cum este ea, produce din ce în ce mai multe deşeuri „moderne“. PET-uri şi alte obiecte de plastic. Iată de ce câmpurile din ţară arată ca după o luptă titanică cu plasticul, în care bătălia a fost câştigată de acesta din urmă. Petland.

* Agricultură. De fiecare dată când părăsesc Bucureştiul cu maşina, văd cum se dezvoltă voios sediile multinaţionalelor de seminţe transgenetice plasate în satele din apropiere. Bănuiesc că acesta va fi de fapt şi viitorul mediului rural românesc în viitorii 50-60 de ani (cel puţin cel de câmpie): sate din ce în ce mai rare sau complet îmbătrânite, pierdute printre bogate holde cu soia transgenetică şi alte asemenena minuni inginereşti, cultivate pe mii şi mii de hectare pe post de biocarburant. Până atunci, însă, pe ici-pe colo încă se mai practică agricultura tradiţională. Tradiţională am spus? Vă rog să mă scuzaţi. Lăsaţi orice speranţă, voi, cei ce mai credeţi în existenţa roşiei sau a pepenelui „românesc“. Cei care se mai încăpăţânează să practice legumicultura, de exemplu, utilizează în exces toate chimicalele inventate şi neinventate pentru a produce cât mai rapid produse care să „ia ochii“ precupeţilor veniţi de la Bucureşti cu camioanele lor de 3,5 tone. Trebuie ştiut faptul că sămânţa de roşie românească nu mai există; pur şi simplu s-a pierdut. A dispărut aşa cum a dispărut dropia, de exemplu. Se cultivă doar soiuri modificate, olandeze în marea lor majoritate. Sau israeliene, în cazul pepenilor. Tel-Aviv Genetica Inc., stătea scris pe un pliculeţ cu seminţe de pepene galben, văzut de mine prin primăvară. Solariile sunt pline de oameni cu măşti de gaze pe figură, ce ţin în spate, ca pe un aruncător de flăcări, „atomizoare“ – aparate cu care împrăştie insecticide şi fungicide la fiecare 8-9 zile. Sau substanţe care „forţează“ fructul să se coacă înainte de perioada lui de maturare. Nu doresc să ştiu ce ar arăta o analiză de laborator a unei „roşii româneşti“. Dacă Nicolae Labiş ar scrie astăzi despre moartea Roşiei Româneşti nici măcar nu ar plânge, dar ar mâncă după. Ar mânca şi ar muri otrăvit.

* * *

Cade seara în sat, clopotul bate. De fapt, nici nu prea se mai aude, este bruiat de sunetul venit din difuzoarele imense agăţate de intrarea bisericii. Distorsionată de calitatea slabă a instalaţiei electronice, vocea preotului aduce mai degrabă cu chemarea tânguită a unui muezin. Chiar şi în religie, „modernitatea“ cu orice preţ are preţul său. „Mâine este sărbătoare mare“, şopteşte cineva de lângă mine. Când este întrebat ce anume sărbătorim, nu ştie de fapt despre ce sărbătoare este vorba. Îşi face o cruce grăbită şi se uită strâmb la străinul acesta prea curios. Câteva bătrâne cu basmale negre urcă încet, încet treptele de beton ale bisericii. Una dintre ele, înainte de a ataca acest ultim obstacol, se odihneşte pe banca de lemn vopsită în culori tricolore de la intrare. Priveşte absentă clădirea căminului cultural din faţă, acum în paragină. Au fost furate ferestrele şi uşile, seamănă cu un imens craniu de cărămidă. Oftează, apoi începe să urce scările. România mea, încotro? //