Păruială în Uniunea Scriitorilor. Manolescu vs. "Reformişti"

Adunarea a fost convocată de Grupul pentru Reformă a USR, care contestă leadershipul lui Nicolae Manolescu şi statutul Uniunii. Ulterior, USR a anunţat excluderea scriitorilor Cristian Teodorescu, Florin Iaru, Ioana Crăciunescu, Dan Iancu, Cosmin Perţa, Valeriu Mircea Popa, Cristian Tiberiu Popescu, Octavian Soviany, Adrian Suciu, Paul Vinicius şi Daniel Vorona pentru că aceştia au „votat nestatutar noi organe de conducere“.

Mult zgomot pentru nimic sau cum se fabrică un eveniment de presă

Nu mă simt deloc confortabil văzând cum o agresiune stupidă și fără șanse de reușită a câtorva scriitori nemulțumiți din cine știe ce pricini contra asociației lor de breaslă „concurează“ pe micile ecrane sau în presa scrisă evenimente cu adevărat importante și preocupante pentru noi toți.

Cu puține săptămâni în urmă, m-a sunat la telefon un prieten de peste ocean, scrii­tor și membru al Uniunii Scriitorilor, ca să afle ce se petrece la Uniune și de ce sunt dați afară unii membri. Toc­mai fuseseră excluși doi mem­bri care intentaseră pro­cese Uniunii, solicitând anularea Statutului și a ale­gerilor din 2013, precum și numirea unuia dintre ei pre­ședinte in­terimar. I-am răspuns prie­tenului meu că la Uniune nu se întâmplă nimic neo­biș­nuit. Statutul prevede că nu poți fi mem­bru într-o aso­cia­ție ca aceea a noastră con­testându-i re­gulile de funcționare și, încă, nu după 30 de zile, cum cere legea, ci du­pă doi ani și jumătate. Mai mult, unul din­tre cei care au făcut plângere în justiție fu­se­se mem­bru în comisia însărcinată cu re­dactarea Statutului, îl prezentase Con­si­liu­lui spre aprobare, îl votase laolaltă cu co­le­gii săi, candidase pe baza lui la președinția Filialei de Poezie București și fusese ales, candidase apoi la președinția Uniunii și pier­duse. Mă întorc la telefonul cu pri­ci­na. I-am spus prietenului meu ceea ce spun mereu de atunci încoace: Uniunea Scrii­to­rilor funcționează statutar, a depășit pe­ri­oada de criză de după 2009, nu are da­to­rii, și-a respectat obligațiile asumate față de membrii ei, și-a dus la bun sfârșit toate programele, cu excepția Festivalului „Zile și Nopți de Literatură“, exclusiv din fon­duri atrase, fără a cheltui un singur leu din veniturile interne sau din cotizații, ca­re rămân, de altfel, la filiale, ca și banii din vânzarea revistelor, care le revin aces­tora din urmă. Totul, în deplină trans­pa­rență. Numai cine nu vrea nu știe. În fine, i-am mai spus prietenului meu un lucru, și anume că, dacă îmi este cu ade­vă­rat prieten, ar fi trebuit să mă sune ceva mai de mult și să mă întrebe cine și de ce a de­clan­șat o campanie de presă contra Uni­u­nii și a mea personal, recurgând la un lim­baj suburban, de nereprodus public, plin de injurii, calomnii, atacuri la per­soa­nă, ame­nințări și blesteme (!). Fiind­că des­pre o agresiune contra Uniunii e vor­ba, nici­de­cum despre un „război“ în sâ­nul Uniunii, cum au titrat unele pu­bli­cații; con­ducerea Uniunii nu se războiește cu ni­meni; ea a reacționat la atacuri, apli­când Statutul. Acesta a fost însă doar în­ce­pu­tul.

Agresiunii verbale i-au urmat procesele. Nu unul, nu două, mai multe. Ele sunt pe rol și astăzi. Este, cum spuneam, contestat Statutul și pusă în discuție alegerea mea ca președinte. În fond, aces­ta e nodul pro­blemei. Jus­tiția, care înregistrase Sta­tu­tul, era solicitată să ia act de alegerea mea de către un „organ inferior“, Con­si­liul, deși ale­gerea fusese vo­tată de Adunarea Ge­ne­rală, exact cum stipula Statutul. O min­ciu­nă într-o plângere adresată justiției! Și ci­ne știa cel mai bine cum stă­teau lucrurile decât cel care făcea plân­ge­rea? Participase alături de mine în Adu­nă­rile Generale din cele 20 de filiale și asis­tase la deschiderea ur­nelor, odată turul în­cheiat, ne­con­tes­tând, era și greu, rezul­ta­tul. Nu mă în­tre­bați de ce după atâta timp a crezut că poa­te deveni președintele Uni­unii pe altă cale decât acea a alegerilor de­mocratice.

Lucrurile n-au rămas în acest stadiu. Du­pă o îndelungată forfotă pe Facebook sau pe bloguri personale, câțiva scriitori, unii membri ai Uniunii, alții, nu, au înființat un așa-numit Grup de Reformă, a cărui ca­racteristică principală este de a nu fi pro­pus nicio umbră de reformă, mai puțin ace­­eași dorință imperioasă de a-l înlocui pe președintele statutar ales. Grupul a ve­nit cu acuzații nefondate, ignorând totul despre activitatea Uniunii, mergând până la a solicita intervenția Curții de Conturi și chiar a DNA. Mai grav: o bună parte a sem­natarilor pe lista Grupului și-au dez­mințit în scris adeziunea. Alt fals, așadar! Campania a culminat cu convocarea unei Adunări Generale Extraordinare a Uniunii Scriitorilor, în cadrul căreia a fost aleasă o nouă conducere. Ilegalitate ușor de pro­bat: conform Statutului în vigoare (și al ori­căruia dintre cele anterioare), con­vo­ca­rea Adunării Generale Extraordinare este posibilă doar la cererea președintelui, a Consiliului sau a unei treimi din numărul membrilor (ceea ce înseamnă peste 800). Grupul a reușit să strângă 28 de scriitori, du­pă cum au declarat înșiși membrii lui. Doar că o treime dintre participanți nu erau membri ai Uniunii, altă treime au vo­tat prin delegație, nefiind prezenți, ceea ce e nestatutar, rămânând valabil votul a nouă sau zece persoane. În aceste condiții, votul nu are nicio valoare și e puțintel co­mic să vrei să schimbi conducerea unei ins­­tituții care numără 2.625 de membri prin votul a nouă sau zece dintre aceștia în­­truniți pe cont propriu. Ilegalitățile au continuat cu expedierea către presă a unui comunicat purtând sigla Uniunii, din care rezultă că cei nouă și cu sergentul ze­ce au ales în conducere 12 scriitori, mai mulți decât cei cu drept de vot, așadar și unii care nu sunt membri ai Uniunii, și nu neapărat fiindcă ar fi fost excluși, ci fiind­că nu făcuseră niciodată parte din rân­du­rile Uniunii. În mod ionic, așa-zisul pre­șe­dinte a semnat în trecut o solicitare de anu­­lare a taxei de timbru, iar unul dintre așa-zișii vicepreședinți a pledat contra legii de bugetare a revistelor de cultură ale Uniunii, ceea ce nu-l împiedică acum să promită că va reduce cotizația și că va mări numărul indemnizațiilor de merit! Și încă: toate acestea, înainte ca noua (sic!) conducere să fi fost validată de către ins­tanța judecătorească sau ca pretendenții la șefia Uniunii să fi obținut în justiție anularea Statutului în vigoare. Detaliu tre­cut suveran cu vederea de un moderator de televiziune care i-a prezentat pe con­testatari drept aleși, dar nu instalați. Că ei înșiși se cred legitimi, treacă-meargă, dar ca un jurnalist să-i aducă în studio atribuindu-le titluri fictive este de ne­în­țeles.

Iată cum se creează un fals eveniment de presă! Mărturisesc că, dincolo de, cum să zic mai blând, nedumerirea mea față de tot ce se întâmplă, nu mă simt deloc con­for­tabil văzând cum o agresiune stupidă și fără șanse de reușită a câtorva scriitori nemulțumiți din cine știe ce pricini contra asociației lor de breaslă „concurează“ pe micile ecrane sau în presa scrisă eve­ni­mente cu adevărat importante și preo­cu­pante pentru noi toți. Mult, dar supărător, zgomot pentru nimic. //

Uniunea Scriitorilor trebuie să intre în legalitate

Cei care spun despre noi că stricăm imaginea Uniunii uită că de vreo doi ani încoace această imagine e tot mai deteriorată din cauza fostei conduceri, ai cărei membri sunt mai preocupați de funcțiile lor decât de binele scriitorimii și, ceea ce e mai rău, se premiază între ei, manipulând voturile juriilor.

Zilele trecute, m-a întrebat un scriitor: ce m-a apucat să mă țin de puciuri la Uni­u­nea Scriitorilor? Asta se întâmpla după con­ferința de presă a d-lui Nicolae Ma­no­lescu prin care domnia sa anunța excluderea din USR a 11 scriitori, printre care și subsemnatul, pentru de­lictul de a fi făcut o Adu­nare Generală Extra­or­di­na­ră a USR, în care a fost alea­să o nouă conducere a Uni­unii. Domnia sa susținea că adunarea aceea a fost ile­ga­lă și că noi, cei 28 de scrii­tori care am luat parte la ea, ne-am fi ales între noi, deci trebuie să fim excluși din USR. Or, noi am ținut adu­narea respectând legea, pas cu pas, așa că a fost cât se poate de legală. De ce n-au fost mai mulți participanți? Fiindcă pe toa­te căile posibile fosta echipă de conducere a Uniunii i-a amenințat cu excluderea pe cei care ar fi luat parte la această adunare sau le-a comunicat celor mai în vârstă că își vor pierde pensiile dacă ni se alătură.

Dacă ar fi citit legea cu atenție, d-l Ma­no­lescu ar fi observat că dreptatea e de par­tea noastră, a „puciștilor“, și și-ar fi dat seama că la ora asta USR funcționează ile­gal. De ce? Pentru că, potrivit Ordonanței de Guvern nr. 26 din 2000, asociațiile de tot felul, inclusiv a noastră, trebuie să facă adunări generale o dată pe an, nu la cinci ani, cum scrie în statutul după care ac­ționează fosta conducere a USR.

Atunci când câțiva colegi de breaslă au încercat să-i convingă pe cei din fosta con­ducere că Uniunea funcționează ilegal, n-a vrut să-i asculte nimeni, încât s-au văzut siliți să dea conducerea USR în judecată, pentru a aduce Uniunea în legalitate. Cât despre Adunarea Generală Extraordinară pe care am ținut-o, ea a avut loc, repet, cât se poate de legal și de public. După ace­ea, așa cum prevede le­gea, ne-am dus la tribunal, să înscriem noua con­du­ce­re aleasă și tot ceea ce mai trebuia făcut ca USR să func­ționeze legal. Altfel, ori­cine ar fi putut cere di­zolvarea USR, pentru că nu respectă legea. Așadar, în loc să ne declare puciști, fosta conducere a USR ar fi trebuit să ne mulțumească.

Or, în loc ca vechea conducere să priceapă atâta lucru, a făcut o ședință de Consiliu prin care ne-a exclus pe cei 11 din cond­u­cerea nou aleasă. Unii dintre membrii acelui Consiliu au continuat să susțină diverse neadevăruri despre noi. Inclusiv că, în loc să discutăm cu ei, pentru a ajun­ge la înțelegere, ne-am dus la tribunal. Ceea ce e, n-am alt cuvânt, o minciună.

În privința Adunării Generale Extraor­di­nare, dacă d-l Nicolae Manolescu nu s-ar fi agățat de ideea că e ilegală, ci ar fi luat parte la ea împreună cu cei din con­du­cerea USR și cu cei care-i mai susțin, probabil că ar fi putut impune prin vot altă componență a noii conduceri, lucru pe care evident că l-am fi acceptat. D-l Ma­nolescu a preferat să ne întoarcă spa­tele, cu o atitudine care n-are nicio le­gă­tură cu aceea a unui președinte al scrii­to­rilor, primul între egali. Domnia sa acțio­nează după bunul său plac. Și dacă, până să-și încheie cel de-al doilea mandat, acest stil de conducere era mai puțin vi­zi­bil, după ce s-a văzut ales a treia oară, cu posibilitatea unui număr nelimitat de man­date, prin schimbarea statutului, d-l Ma­no­lescu nu se mai obosește nici măcar să simuleze că e primul între egali și că res­pectă democrația breslei.

Imaginați-vă ce uriaș scandal ar ieși dacă un grup de politicieni aflat vremelnic la cârma țării ar propune ca președintele Ro­mâniei să aibă trei mandate! La Uniunea Scriitorilor s-a putut una ca asta, în po­fi­da protestelor unora dintre noi. D-l Ma­nolescu ar fi putut fi ales președinte ono­rific, dar nu trebuia sub niciun motiv să accepte cel de-al treilea mandat. Când noi, ca scriitori, inclusiv domnia sa, apă­rem în public și susținem limitarea numă­rului de mandate în funcții de putere, nu ne dăm singuri cu firma în cap, făcând o excepție tocmai cu președintele Uniunii noastre?

Cei care spun despre noi că stricăm ima­ginea Uniunii uită că de vreo doi ani în­coace această imagine e tot mai deterio­rată din cauza fostei conduceri, ai cărei membri sunt mai preocupați de funcțiile lor decât de binele scriitorimii și, ceea ce e mai rău, se premiază între ei, ma­ni­pu­lând voturile juriilor. Așa se face că cel mai important premiu de poezie din Ro­mânia, Premiul „Mihai Eminescu“ pentru opera omnia, a ajuns subiect de scandal public, spre consternarea membrilor Uni­u­nii și spre iritarea cititorilor.

Unii dintre cei care vor să se eternizeze la conducerea USR ne acuză pe noi, cei din noua conducere, că cerem reformarea USR fiindcă vrem puterea. Îi asigurăm că nu! Ceea ce vrem e ca Uniunea să func­ționeze legal și să-și recapete prestigiul, asfel încât calitatea de membru al USR să fie privită cu deferență, iar premiile Uniu­nii și cele girate de jurii ale USR să nu mai stârnească scandaluri sau îndoieli asupra meritelor literare ale premiaților. Vrem ca scriitorului român să nu-i fie teamă că va fi exclus din Uniune dacă își permite să critice conducerea și, nu în ultimul rând, vrem ca Adunarea Generală să fie cea care ia deciziile strategice asupra viitorului aces­tei Uniuni. Și asta nu o dată la cinci ani, ci în fiecare an, așa cum cere legea. În ceea ce ne privește, ne considerăm o con­ducere interimară, până la alegerile care vor avea loc la prima Adunare Ge­ne­ra­lă a USR, astfel încât cei care ne acuză că alergăm după putere pot sta liniștiți. //

„Reformişti“ şi „conservatori“

În această luptă se consumă enorm de mulţi nervi, multe ore de stat „pe chat“ din partea combatanţilor sau vezi cum de pe prima pagină a României literare au dispărut fotografiile, pentru a lăsa locul unor manifeste publicate cu litere mărunte. OK, totuşi, pentru ce luptă aceşti oameni?

Privim deja de multe săptămâni evoluțiile, re­pli­cile, chiar înjurăturile din ceea ce am putea generic numi „scandalul de la Uniunea Scrii­to­rilor“. Faţă de alte vremi, suntem părtaşi ins­tant la schimburile de replici prin intermediul Facebook. Şi contestatarii, dar şi establish­mentul au scos în spaţiul public întreaga ar­ti­lerie pe care o putea mobiliza, în „horă“ in­trând de ceva vreme chiar şi tabloidele. E prac­tic imposibil să nu fi auzit, fie şi în trea­căt, că ar fi ceva probleme în Uniunea Scri­i­to­ri­lor. Mai mult decât atât, de curând s-ar pă­rea că aceeaşi instituţie are chiar două con­du­ceri, urmând ca instanţa să tranşeze care din­tre acestea e statutară au ba. Establishmentul declară că, de fapt, avem de-a face cu o miş­care de aşa-zisă disidenţă minoritară în sânul Uniunii, în vreme ce membrii deja celebrului Grup pentru Reformă din USR declară că au ur­mat toţi paşii necesari pentru a întruni o Adunare Generală în cadrul căreia s-ar fi ales o nouă structură de conducere.

Ca totul să fie şi mai zgomotos, „conducerea veche“ a purces şi la excluderi – toţi membrii „noii conduceri“. Aşadar, noul preşedinte, noii vicepreşedinţi (şi aşa mai departe) sunt şefi ai unei instituţii din care nu mai fac parte. Cine şi ce să mai înţeleagă? Sigur, pentru o per­soa­nă care a decis să-şi dedice o foarte mare par­te din timp strict pentru a urmări schim­bu­rile de replici, procesele intentate sau şe­din­ţe­le Comisiei de Monitorizare, Suspendare şi Ex­cludere a USR totul e foarte limpede. Poate că unii nemembri ai Uniunii au şi renunţat la neu­tralitate, iar din observatori s-au trans­for­mat în susţinători ai unei tabere sau ai alteia. Ce te faci însă când eşti cititor, să zicem, şi ai scriitori preferaţi şi de la „reformişti“, şi de la „conservatori“?

Dacă nu te-ai decis să intri într-una dintre ga­leriile celor două echipe, constaţi că în aceas­tă luptă se consumă enorm de mulţi nervi, mul­te ore de stat „pe chat“ din partea com­ba­tanţilor sau vezi cum de pe prima pagină a României literare au dispărut fotografiile, pen­tru a lăsa locul unor manifeste publicate cu li­tere mărunte. OK, totuşi, pentru ce luptă aceşti oameni? Grupul pentru Reformă a formulat de-a lungul ultimei perioade o serie de critici: statutul USR a fost schimbat în urmă cu ceva ani pentru a-i permite preşedintelui în funcţie să candideze pentru oricâte mandate doreşte (anterior, numărul de mandate era limitat la două, ca la preşedintele republicii), echipa de conducere a fost neglijentă în a înregistra la tribunal, conform legii, modificările de statut şi să facă toate notificările privind rezultatele ale­gerilor făcute la ultimele două runde ale „pre­zidenţialelor“ din sânul USR. Mai mult, aceştia re­clamă că Nicolae Manolescu, prin Comisia de­ja menţionată de Monitorizare, Suspendare şi Excludere, a început să aplice tactica pum­nu­lui în gură faţă de cei care ar avea ceva de re­proşat leadershipului. De cealaltă parte, opi­niei publice i se explică faptul că nemulţumiţii s-au lansat într-o adevărată campanie în jus­ti­ţie împotriva Uniunii Scriitorilor şi îndeosebi a actualei conduceri, că protestul acestora es­te îndreptat împotriva unei conduceri legitime pentru a se cocoţa ei pe funcţii, că cei mai mulţi dintre contestatari sunt lipsiţi de talent, sunt vulgari, tolerează pe paginile lor de Fa­ce­book comentarii antisemite ş.a.m.d. Ase­me­nea tuturor uniunilor de creaţie din România, şi USR are sta­tu­tul unei organizaţii de interes public. Deo­cam­da­tă, publicul, săracul, doar asistă cu uimire cât de tare se pot înjura scrii­torii între ei, fără să înţeleagă, de fapt, mare lu­cru din meci. Din păcate, şi aşa USR nu se bu­cura de o imagine extraordinar de bună în ultima perioadă, conducerea acesteia fiind în epicentrul unor acţiuni controversate – ca să amintim doar de lupta la baionetă dusă anul trecut pentru mărirea taxei de timbru literar în cadrul Legii timbrului cultural. Bani, aşadar, la Uniune n-ar prea fi. O foarte bună în­ţe­le­ge­re la nivelul societăţii în privinţa rolului în so­cie­tate al USR n-am putea spune că există şi nici că s-au făcut eforturi foarte mari în a se explica ce face Uniunea în schimbul taxei de tim­bru pe care o colectează de la cititor şi ce ofe­ră înapoi de banii aceştia ca „serviciu pu­blic“. Certificate de calitate nu dă USR, deci nu prea stabileşte, ca la notari sau avocaţi, ci­ne are „drept de practică“ şi cine ba. Patrimoniul imobiliar al Uniunii s-a tot împuţinat în urma proceselor pierdute privind retrocedarea unor clădiri. Atunci, pe ce se bat oamenii aceştia?

Cunosc suficient de mulţi scriitori care „au su­pravieţuit“ foarte bine şi fără să fie membri ai USR. Au succes de vânzări şi sunt şi traduşi în străinătate. După cum sunt şi foarte mulţi scrii­tori valoroşi, dar care reuşesc să lanseze şi bestseller-uri şi care şi-au dorit statutul de membru. Suntem într-o piaţă în care cărţile de literatură română sunt cumpărate de cam aceiaşi oameni, iar tirajele „bune“ se traduc în două sau trei mii de exemplare, la o po­pu­laţie de 22 de milioane de suflete. Un studiu se­rios în privinţa pieţei de carte de la noi nu s-a mai întreprins din 2002 (posibil să avem unul în acest an). Scriitorii (membri sau ne­mem­bri ai USR) arareori trăiesc din scris, pen­tru că drepturile de autor ce li se cuvin din vân­za­rea unor tiraje foarte mici sunt, în mod au­to­mat, şi ele foarte mici. Distribuţia de car­te e în moarte clinică, avem oraşe mici şi me­dii în care n-a mai rămas nici o librărie. Ar me­rita o dezbatere şi toate lucrurile acestea, in­di­fe­rent dacă în USR se vor calma spiritele sau nu.