Sănătatea de la „capătul drumului“

Trecând peste momentul de umor negru involuntar livrat odată cu optimismul debordant al formulării, proiecţiile domnului Boc sună mai degrabă a dorinţe decât a planuri solide. Ca mai totdeauna de altfel, declaraţiile sale au fost precedate de unele în tonalitate similară făcute de şeful statului la începutul săptămânii la TVR. România, am aflat, se îndreaptă cu paşi repezi către capătul drumului, nu vom avea aceeaşi soartă cu Irlanda sau Portugalia - care, în paranteză fie spus, refuză deocamdată ajutorul FMI şi trece la noi măsuri de austeritate.

Să afli de la preşedinte că România a scăpat de „prăbuşirea în prăpastie“ e un lucru, teoretic, dătător de speranţă. A lipsit localizarea precisă în raport cu prăpastia: am depăşit-o sau o contemplăm încă temător? În faţa indeterminării geografice, teoria politică furnizează un răspuns complementar: statul a ţinut poporul de mână în faţa abisului, dar nu poate fi ţinut responsabil pentru fiecare cetăţean; cetăţenii trebuie să înveţe să-şi poarte de grijă singuri. În principiu, lucrurile chiar aşa ar trebui să înceapă să stea, de vreme ce este limpede că modelul statului protecţionist s-a dovedit nesustenabil pe termen lung, mai ales când se asociază corupţiei la toate nivelurile.

Zis şi făcut. În ultimul an, categorie după categorie, bugetarii au fost ţinuţi de guler pentru fiecare leu care fuge de la buget - într-o ignorare a risipei bugetare din alte sectoare mai „deştepte“ decât altele. S-a tăiat, s-a luat, s-a protestat.

Totul în absenţa unor proiecţii coerente, pentru că iritările periodice ale primului ministru au semănat mai mult cu deruta în faţa necunoscutului decât cu nemulţumirea în faţa unor planuri nefinalizate satisfăcător.

Noile proiecţii din Legea bugetului pe 2011 iau acum în calcul şi ameliorarea nivelului contribuţiilor pentru asigurările de sănătate. Potrivit unui studiu SAR, dat publicităţii săptămâna trecută (dar care, ce-i drept, ia preponderent în calcul statistici din 2006 până în 2008, inclusiv - situaţia s-a deteriorat suplimentar în cursul anilor 2009 şi 2010), există o discrepanţă netă între numărul asiguraţilor şi cel al contributorilor, fenomen pe care guvernul îşi propune să-l amelioreze introducând CAS şi la pensionarii cu venituri cuprinse între 740 şi 1.000 de lei, scutiţi până acum de plata acestei contribuţii.

Cifrele referitoare la sistemul sanitar şi de asigurări de sănătate din România sunt însă atât de descurajante, deşi paradoxale, încât este greu de crezut că o creştere a contribuţiilor, susţinută de pensiile mici, poate rezolva problema.

Astfel, pe de o parte, România se află pe ultimul loc din Uniunea Europeană la capitolul cheltuieli cu sănătatea ca pondere în PIB, iar banii, puţini, alocaţi nu sunt nici aceia cheltuiţi cu folos, din cauza disfuncţionalităţilor în gestiunea şi repartizarea responsabilităţilor din sistemul sanitar, precum şi a modalităţilor de distribuire a resurselor financiare. Pe de altă parte, deşi sănătatea e săracă, avem o medie de număr de paturi de spital la suta de mii de locuitori peste media europeană, iar numărul de internări la 100 de cazuri tratate este de 24 în România, faţă de 17, în ţările Uniunii Europene. Paradoxul este însă numai aparent, de vreme ce tocmai sărăcia este cea care transformă multe spitale, mai ales în mediul semirural, în azile sau adăposturi pentru persoane în dificultate. Alte unităţi sanitare sunt aduse în imposibilitatea de a mai furniza alte servicii decât de asistenţă primară şi „hoteliere“, din lipsă de medici sau medicamente.

Una dintre caracteristicile relaţiei dintre asigurat şi medic în România este apelul preponderent şi de primă instanţă la spitale - ceea ce, potrivit declaraţiior autorităţilor competente, creează presiuni prea mari asupra medicinii secundare şi terţiare. Acest fenomen este provocat mai cu seamă de calitatea precară a serviciilor medicale primare, element cunoscut de oficialii din Ministerul Sănătăţii. Cabinetele medicilor de familie nu sunt de cele mai multe ori dotate nici cu aparatura elementară, iar gradul de acoperire a mediului rural cu medici de familie este insuficient în multe zone din ţară.

Iar migraţia medicilor, mai ales cei tineri, către alte state ale Uniunii Europene, îndeosebi în ultimii doi ani, nu a făcut decât să agraveze acest dezechilibru.

Problemele sănătăţii româneşti nu se opresc aici, iar lipsa finanţării este o parte a lor, dar nu explică integral lipsa de coordonare, de logică şi cu atât mai puţin de viziune în reformarea sistemului.

Creşterea numărului de contributori la Asigurările de Sănătate sau închiderea unor spitale nu rezolvă problemele, chiar dacă aduc sume suplimentare - modeste - la buget. De calitatea serviciilor însă, de eliminarea proastei gestiuni a fondurilor destinate spitalelor, aşa puţine cum sunt, de corupţia din sistemul de compensare a medicamentelor, de raportările inegale şi trunchiate făcute de managerii de spital - numiţi adesea pe criterii politice - se vorbeşte mai puţin.

Iar măsurile preconizate de Guvernul Boc se împotmolesc în aceeaşi suficienţă ajunsă regulă şi împodobită mai nou cu un triumfalism televizat nelalocul lui. Chiar şi numai pentru că, nu-i aşa, drumul de al cărui capăt ne apropiem e presărat cu hârtoapele şantierelor patriei. //

Taguri:

Pro TV, TVR, FMI, CAS, Legea bugetului.